Rãsfoind presa de astãzi, am gãsit un articol foarte interesant în „Tribuna învãţãmântului”, semnat de academicianul Solomon Marcus. O analizã extrem de lucidã a problemelor esenţiale cu care şcoala româneascã se confruntã în prezent. Ştiut fiind faptul cã din ce în ce mai puţini colegi citesc aceastã „revistã naţionalã de informaţie şi atitudine” (despre elevi sau pãrinţi, probabil cã nici nu poate fi vorba...), am decis sã reproduc aici câteva pasaje din acest articol.
"ESTE ACŢIUNEA FAMILIEI CONVERGENTÃ CU ACEEA A ŞCOLII?
Foarte mulţi elevi, dacã nu cei mai mulţi, sunt refractari faţã de învãţare, deoarece impulsul iniţial în aceastã direcţie, care ar trebui sã vinã din familie, lipseşte. Cei „şapte ani de-acasã“ au rãmas, de foarte multe ori, o vorbã goalã, deoarece puţini sunt acei pãrinţi care au capacitatea, timpul şi preocuparea de a-şi educa în mod corect copiii. Dacã elevul nu are o locuinţã corespunzãtoare, dacã nu se alimenteazã corect, dacã suportã consecinţele unor conflicte în familie, cu ce predispoziţie pentru învãţare vine el la şcoalã? Uneori, pãrinţii sunt la rândul lor victimele unei educaţii deficitare şi ale unei situaţii sociale precare. Într-o bunã mãsurã, şcoala trebuie nu doar sã suplineascã absenţa educaţiei pãrinteşti, dar sã şi anihileze acţiunea negativã a unor pãrinţi. La întrebãrile puse de copii, mulţi pãrinţi nu ştiu sã dea rãspunsuri adecvate, uneori se aratã deranjaţi şi devin nervoşi. Mediul familial descurajeazã de multe ori pofta de a pune întrebãri. Dacã un elev nu-i vede mai niciodatã pe pãrinţi citind o carte, dacã nu are acasã o bibliotecã, ce se poate aştepta de la el, în afarã de cazul în care o dotare deosebitã îl face sã biruiascã aceste inconveniente? Dacã un elev îi vede pe pãrinţi fumând, cum îl poţi convinge sã nu fumeze? Abandonul şcolar, care a luat proporţii îngrijorãtoare, este de cele mai multe ori impus de familie, de nevoile ei materiale, dar este şi rezultatul neîncrederii unor pãrinţi în nevoia de şcoalã. Atunci când pãrinţii sunt şi educatorii copiilor lor, cum s-a întâmplat în atâtea mari familii din istoria României, copiii îşi mãresc considerabil şansa de a se realiza uman şi profesional.
ESTE ACŢIUNEA MEDIULUI SOCIAL CONVERGENTÃ CU ACEEA A ŞCOLII?
Numai într-o anumitã mãsura. Comportamentul oamenilor pe scena publicã, adicã în stradã, în magazine, în mijloace de transport, la manifestãri publice, pe stadioane, în sãli de spectacol, în trafic etc., oferã un spectacol de o mare diversitate, care include multe manifestãri aberante. Violenţa verbalã şi fizicã, manifestãrile triviale, dispreţul faţã de spaţiul public, asimilarea strãzii cu lada de gunoi sunt numai unele dintre aspectele cu impact profund negativ asupra copiilor şi adolescenţilor.
ESTE TELEVIZIUNEA UN FACTOR PREPONDERENT EDUCAŢIONAL SAU ANTIEDUCAŢIONAL?
Ţinând seama de gradul mare de atractivitate al televizorului, aceastã problemã este importantã. Desigur, unele canale contribuie substanţial la educarea publicului şi am în vedere, dintre canalele româneşti, în primul rând Canalul cultural (cu excepţia Zodiacului) al TVR, şi, parţial, TVR 2, dar aceste canale au o audienţã scãzutã, iar emisiunile lor nu sunt decât parţial accesibile vârstei şcolare. Canalele cu desene animate, „Animal planet“, „National Geographic“, „Discovery“, Canalul muzical au un imens potenţial educaţional, dar în câte case ajung ele? Marea masa are acces în primul rând la acele canale pe care trivialitatea şi violenţa sunt la ele acasã. (...)
ESTE INTERNETUL UN ALIAT SAU UN ADVERSAR AL ŞCOLII?
Este uimitoare adversitatea multor oameni de culturã faţã de internet şi faţã de calculator în general, reduse la simple unelte, fãrã a se sesiza natura lor revoluţionarã. Internetul, aceastã culme a inteligenţei umane, cu consecinţe uriaşe în ceea ce priveşte capacitatea noastrã de a ne informa şi de a comunica, de a ne elabora ideile şi de a ne organiza munca, a ajuns sã fie comparat cu drogurile şi plasat alãturi de acestea, ca grad de periculozitate socialã. Internetul este o întreagã lume, lumea în metamorfoza ei continuã. A te orienta în aceastã lume, a şti cum sã cauţi lucrurile captivante sub aspectul cunoaşterii şi al creativitãţii ştiinţifice, literare, filozofice sau tehnologice sunt deprinderi care trebuie educate, nu ne naştem cu ele, iar şcoala are o rãspundere capitalã în aceastã privinţã. A fi educator, azi, înseamnã, între altele, a fi capabil sã iei în considerare aceşti patru potenţial vrãjmaşi, familia, mediul social, televiziunea şi internetul, transformându-i în aliaţi. Aceasta datorie este a oricãrui educator, indiferent de specialitatea sa, ştiintificã, umanistã sau de altã naturã. Dar acţiunea educaţionalã nu se opreste, evident, aici. Profesorul are în faţã câteva zeci de elevi care, în mare parte, îl privesc cu suspiciune, iar suspiciunea se transformã în adversitate şi teamã atunci când ei nu înţeleg ceea ce li se spune şi nu pot face ceea ce li se cere. A fi în stare sã-i iubeşti pe aceşti aparent netrebnici, a fi în stare sã-i schimbi pânã acolo unde te vor iubi şi ei pe tine, iatã în ce constã harul unui educator adevãrat. (...)"
(SOLOMON MARCUS, Se schimbã Guvernul, se înnoieşte anul, dar şcoala?, Tribuna învãţãmântului, nr.980, 15-21 decembrie 2008)
http://www.tribunainvatamantului.ro/d_art.php?id=908&cat=101
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu