STILURILE FUNCŢIONALE ALE LIMBII ROMÂNE
Stilul funcţional este o variantă a limbii care îndeplineşte funcţia de comunicare într-un domeniu de activitate determinat. În orice limbă există câteva stiluri funcţionale; modelul fiecăruia s-a constituit într-o anumită perioadă istorică şi evoluează continuu.
Stilurile funcţionale din limba română sunt:
- stilul oficial (juridico-administrativ);
- stilul ştiinţific;
- stilul publicistic (jurnalistic);
- stilul colocvial (familiar);
- stilul beletristic (artistic).
1. Stilul oficial realizează funcţia de comunicare în sfera relaţiilor oficiale: administraţie, diplomaţie, justiţie etc.
Caracteristici:
- respectă normele limbii literare la fiecare nivel (fonetic, lexical, gramatical, stilistic);
- este obiectiv şi impersonal;
- este lipsit de încărcătură afectivă (neutru din punct de vedere expresiv);
- este accesibil, clar şi precis;
- modul de exprimare este formal.
Particularităţi lingvistice:
a). la nivel lexical are terminologie specifică : adeverinţă, adresă, cerere, certificat, domiciliu, dosar, indemnizaţie, proces-verbal, referat;
b). la nivel morfologic sunt frecvente:
- substantivele provenite din infinitive lungi ( respectarea, anunţarea, afişarea etc.);
- infinitivul cu valoare de imperativ (a anunţa, a se respecta, a nu încălca etc.);
- viitorul cu valoare de imperativ (va anunţa, va solicita, va respecta etc.);
- reflexivul-pasiv (se vor depune, se vor afişa, se va anunţa etc.);
- verbele impersonale şi verbele personale folosite personal (a trebui, a se cuveni etc.);
- expresiile verbale impersonale ( e bine, e necesar, e util etc.);
- adverbele şi locuţiunile adverbiale de tipul : în mod necesar, în mod obligatoriu;
- prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale de tipul : în calitate de, în scopul, pe baza, în vederea, în consens cu, referitor la;
c). la nivel sintactic sunt frecvente grupurile predicative cu verbele a trebui şi a putea.
d). la nivel stilistic se caracterizează prin:
- prezenţa unor clişee (formule de adresare: introductive, de încheiere);
- coordonarea în frază ca mijloc principal de organizare a conţinutului;
- lipsa predicatului/ verbului copulativ (fumatul interzis, intrarea oprită);
- respectarea unor reguli de prezentare grafică (articole, alineate, paragrafe etc.).
2. Stilul ştiinţific realizează comunicarea în domeniile ştiinţei şi tehnicii.
Caracteristici:
- respectă normele limbii literare la fiecare nivel (fonetic, lexical, gramatical, stilistic);
- este obiectiv şi impersonal;
- este lipsit de încărcătură afectivă (neutru din punct de vedere expresiv);
- este accesibil, clar şi precis;
- termenii sunt folosiţi cu sensul propriu.
Particularităţi lingvistice:
a). la nivel lexical:
- fiecare domeniu al ştiinţei şi tehnicii are o terminologie proprie;
- termenii lexicali sunt de obicei monosemantici;
- sunt frecvente neologismele;
- se folosesc cuvinte formate cu pseudoprefixe (antebraţ, contraofensivă, cvasicomplet, extrafin, izotermic) şi elemente de compunere savantă (aerodrom, biografie, cardiologie, cronologie, futurologie) ;
- termenii lexicali se folosesc în forme apropiate pe plan internaţional (computer, microbiologie, televiziune);
- b). la nivel morfologic sunt frecvente:
- substantivele abstracte provenite din infinitive lungi sau din adjective (calmarea, injectarea, contragerea etc.);
- infinitivul cu valoare de imperativ în note şi observaţii (a revedea, a se observa etc.);
- înlocuirea persoanei I sg. cu persoana I pl. (pluralul autorului, pluralul academic);
c). la nivel sintactic predomină subordonarea faţă de coordonare;
d). la nivel stilistic sunt folosite procedee care au ca scop organizarea discursului ştiinţific:
- coordonarea sub diferite forme: enumeraţie şi repetiţie, paralelism şi antiteză;
- citatul ca punct de plecare, argument sau material demonstrativ;
- digresiunile incluse în textul comunicării sau prezentate ca note, observaţii, adnotări în subsolul paginii;
- succesiunea întrebare – răspuns ca modalitate de construcţie a discursului ştiinţific.
3. Stilul publicistic îndeplineşte o funcţie de mediatizare, de largă informare asupra evenimentelor politice, sociale, economice, culturale, sportive, ştiinţifice etc. şi de influenţare a opiniei publice.
Caracteristici:
- contopeşte două tipuri de comunicare: informativă şi afectivă;
- exprimă o tendinţă, o atitudine;
- are o varietate excepţională de forme: apel, articol, comentariu, comunicat, convorbire, corespondenţă, cronică, declaraţie, editorial, foileton, interviu, manifest, masă rotundă, reportaj, scrisoare, ştire;
- unele forme se apropie de stilul ştiinţific, altele de stilul colocvial sau artistic;
- conţinutul reflectă realitatea imediată şi este completat de mijloace extralingvistice: caricatură, fotografie, schemă, tabel.
Particularităţi lingvistice:
- este stilul cel mai sensibil la inovaţie;
- respectă, în general, normele limbii literare;
- recurge la figuri de stil şi procedee artistice, construcţii retorice, întreruperi şi digresiuni etc.;
- foloseşte frecvent citatul din surse directe şi verificate ;
- utilizează titluri şocante, formulări eliptice ca să atragă atenţia cititorului sau ca să-i stârnească interesul;
- este prezentă în proporţii diferite tonalitatea polemică.
4. Stilul colocvial îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera relaţiilor particulare, în planul vieţii cotidiene. Este stilul funcţional folosit de toţi vorbitorii unei limbi, care şi-l însuşesc încă din primii ani de viaţă.
Caracteristici:
- pendulează între abundenţă şi economie în exprimare;
- recurge la mijloace nonverbale : gesturi, mimică;
- are o mare încărcătură afectivă;
- regulile şi normele sunt frecvent încălcate;
- se manifestă particularităţi regionale sau socio-profesionale;
- presupune relaxarea şi naturaleţea comunicării.
Particularităţi lingvistice:
a). la nivel lexical se întrebuinţează termeni argotici, elemente de jargon, neologisme la modă sau cuvinte proprii diferitelor graiuri;
b). la nivel morfo-sintactic se folosesc:
- pronume, adjective şi adverbe nehotărâte;
- aproximări prin numerale şi substantive;
- forme pronominale şi verbale regionale;
- enunţuri fragmentate;
- izolări, inversiuni, elipse;
- digresiuni, paranteze;
c). la nivel stilistic se întrebuinţează : diminutive, augmentative, cuvinte peiorative, superlative expresive, construcţii cu interjecţii, vocative, imperative, clişee lingvistice, abrevieri, zicale şi proverbe.
5. Stilul beletristic este propriu comunicării literar-artistice; are un grad mare de expresivitate.
Caracteristici:
- exprimă idei şi sentimente transmise prin intermediul imaginii artistice care apelează la sensibilitatea şi imaginaţia auditoriului;
- valorifică toate sectoarele lexicului : arhaisme, regionalisme, neologisme, cuvinte populare, argou, jargon, ştiinţific, tehnic;
- limbajul este bogat, variat, cuprinzând cuvinte polisemantice, sensuri figurate, sinonime;
- valorifică resurse expresive ale tuturor nivelurilor limbii : fonetic, lexical, morfologic, sintactic, stilistic.
Stilul reprezintă însumarea trăsăturilor caracteristice care particularizează modul de exprimare al unui individ, al unui grup social bine definit sau chiar al unui popor. Lingviştii împart atributele stilului, generate de exigenţele comunicării, în două grupe: calităţile generale (care sunt obligatorii pentru toţi vorbitorii unei limbi) şi calităţile particulare (care definesc specificul fiecărei pesonalităţi).
CALITĂŢILE GENERALE ALE STILULUI
1. Claritatea: înlănţuirea logică a ideilor; conţinut accesibil; construcţii sintactice corecte.
Opuse clarităţii: ambiguitatea, obscuritatea, echivocul, nonsensul, pleonasmul şi paradoxul.
2. Proprietatea: folosirea celor mai potrivite cuvinte, sensuri, structuri sintactice în exprimarea ideilor şi sentimentelor; alegerea registrului stilistic adecvat, potrivit conţinutului; concordanţă deplină între conţinut şi expresie.
Opuse proprietăţii: amestecul de elemente specifice unor stiluri diferite; neadecvarea formei la conţinut.
3. Precizia: folosirea riguroasă, precisă, a cuvintelor, structurilor pentru exprimarea ideilor; organizarea clară, logică; absenţa digresiunilor.
Opuse preciziei: prolixitatea (comunicarea încărcată de cuvinte de prisos), digresiunea (abaterea de la ideea centrală).
4. Corectitudinea: respectarea normelor limbii literare.
Opuse corectitudinii : abaterile de orice fel de la normele exprimării corecte (fonetisme regionale, dialectale şi structuri sintactice folosite greşit sau neadecvate conţinutului).
5. Puritatea: utilizarea cuvintelor, formelor, sensurilor,structurilor sintactice admise de limba literară; omogenitatea structurilor lingvistice.
Opuse purităţii: folosirea unor cuvinte, forme şi structuri neadmise de limba literară (cuvinte şi expresii argotice vulgare sau triviale).
CALITĂŢILE PARTICULARE ALE STILULUI
1. Naturaleţea: exprimarea firească, degajată, lipsită de constrângeri, rezultat al stăpânirii perfecte a resurselor limbii.
Opuse naturaleţii: afectarea şi emfaza, folosirea unor cuvinte preţioase, menite să impresioneze.
2. Simplitatea: reliefarea valorii sugestive a cuvintelor, formelor şi a structurilor sintactice simple.
Opuse simplităţii: simplismul, superficialitatea.
3. Armonia (eufonia): armonizarea perfectă a părţilor operei, folosirea cuvintelor care conferă muzicalitate comunicării.
Opuse armoniei: cacofonia, succesiunea unor sunete care crează sonorităţi neplăcute.
4. Demnitatea: folosirea cuvintelor admise de simţul cultivat al limbii, evitarea aceea ce este trivial, grosolan, vulgar.
Opuse demnităţii: exprimarea trivială, vulgară.
5. Concizia: utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare comunicării.
Opuse conciziei: exprimarea confuză, poliloghia.
6. Fineţea: subtilitatea exprimării, rafinamentul ei, limbajul aluziv, al subînţelesurilor.
Opusă fineţii: platitudinea.
7. Umorul: prezentarea cu îngăduinţă a aspectelor ridicole ale vieţii.
Opuse umorului : rigiditate, emfază.
8. Ironia: prezentarea unor aspecte negative prin disimularea lor (zeflemea, persiflare, batjocură, satiră, autoironie, sarcasm).
Opusă ironiei: prezentare neutră.
9. Oralitatea: folosirea consecventă a particularităţilor de expresie proprii limbii vorbite (parataxa – coordonarea prin virgulă, termeni comici, interjecţii, adverbe şi onomatopee, expresii hazlii).
Opusă oralităţii: rigiditatea.
Stilurile funcţionale din limba română sunt:
- stilul oficial (juridico-administrativ);
- stilul ştiinţific;
- stilul publicistic (jurnalistic);
- stilul colocvial (familiar);
- stilul beletristic (artistic).
1. Stilul oficial realizează funcţia de comunicare în sfera relaţiilor oficiale: administraţie, diplomaţie, justiţie etc.
Caracteristici:
- respectă normele limbii literare la fiecare nivel (fonetic, lexical, gramatical, stilistic);
- este obiectiv şi impersonal;
- este lipsit de încărcătură afectivă (neutru din punct de vedere expresiv);
- este accesibil, clar şi precis;
- modul de exprimare este formal.
Particularităţi lingvistice:
a). la nivel lexical are terminologie specifică : adeverinţă, adresă, cerere, certificat, domiciliu, dosar, indemnizaţie, proces-verbal, referat;
b). la nivel morfologic sunt frecvente:
- substantivele provenite din infinitive lungi ( respectarea, anunţarea, afişarea etc.);
- infinitivul cu valoare de imperativ (a anunţa, a se respecta, a nu încălca etc.);
- viitorul cu valoare de imperativ (va anunţa, va solicita, va respecta etc.);
- reflexivul-pasiv (se vor depune, se vor afişa, se va anunţa etc.);
- verbele impersonale şi verbele personale folosite personal (a trebui, a se cuveni etc.);
- expresiile verbale impersonale ( e bine, e necesar, e util etc.);
- adverbele şi locuţiunile adverbiale de tipul : în mod necesar, în mod obligatoriu;
- prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale de tipul : în calitate de, în scopul, pe baza, în vederea, în consens cu, referitor la;
c). la nivel sintactic sunt frecvente grupurile predicative cu verbele a trebui şi a putea.
d). la nivel stilistic se caracterizează prin:
- prezenţa unor clişee (formule de adresare: introductive, de încheiere);
- coordonarea în frază ca mijloc principal de organizare a conţinutului;
- lipsa predicatului/ verbului copulativ (fumatul interzis, intrarea oprită);
- respectarea unor reguli de prezentare grafică (articole, alineate, paragrafe etc.).
2. Stilul ştiinţific realizează comunicarea în domeniile ştiinţei şi tehnicii.
Caracteristici:
- respectă normele limbii literare la fiecare nivel (fonetic, lexical, gramatical, stilistic);
- este obiectiv şi impersonal;
- este lipsit de încărcătură afectivă (neutru din punct de vedere expresiv);
- este accesibil, clar şi precis;
- termenii sunt folosiţi cu sensul propriu.
Particularităţi lingvistice:
a). la nivel lexical:
- fiecare domeniu al ştiinţei şi tehnicii are o terminologie proprie;
- termenii lexicali sunt de obicei monosemantici;
- sunt frecvente neologismele;
- se folosesc cuvinte formate cu pseudoprefixe (antebraţ, contraofensivă, cvasicomplet, extrafin, izotermic) şi elemente de compunere savantă (aerodrom, biografie, cardiologie, cronologie, futurologie) ;
- termenii lexicali se folosesc în forme apropiate pe plan internaţional (computer, microbiologie, televiziune);
- b). la nivel morfologic sunt frecvente:
- substantivele abstracte provenite din infinitive lungi sau din adjective (calmarea, injectarea, contragerea etc.);
- infinitivul cu valoare de imperativ în note şi observaţii (a revedea, a se observa etc.);
- înlocuirea persoanei I sg. cu persoana I pl. (pluralul autorului, pluralul academic);
c). la nivel sintactic predomină subordonarea faţă de coordonare;
d). la nivel stilistic sunt folosite procedee care au ca scop organizarea discursului ştiinţific:
- coordonarea sub diferite forme: enumeraţie şi repetiţie, paralelism şi antiteză;
- citatul ca punct de plecare, argument sau material demonstrativ;
- digresiunile incluse în textul comunicării sau prezentate ca note, observaţii, adnotări în subsolul paginii;
- succesiunea întrebare – răspuns ca modalitate de construcţie a discursului ştiinţific.
3. Stilul publicistic îndeplineşte o funcţie de mediatizare, de largă informare asupra evenimentelor politice, sociale, economice, culturale, sportive, ştiinţifice etc. şi de influenţare a opiniei publice.
Caracteristici:
- contopeşte două tipuri de comunicare: informativă şi afectivă;
- exprimă o tendinţă, o atitudine;
- are o varietate excepţională de forme: apel, articol, comentariu, comunicat, convorbire, corespondenţă, cronică, declaraţie, editorial, foileton, interviu, manifest, masă rotundă, reportaj, scrisoare, ştire;
- unele forme se apropie de stilul ştiinţific, altele de stilul colocvial sau artistic;
- conţinutul reflectă realitatea imediată şi este completat de mijloace extralingvistice: caricatură, fotografie, schemă, tabel.
Particularităţi lingvistice:
- este stilul cel mai sensibil la inovaţie;
- respectă, în general, normele limbii literare;
- recurge la figuri de stil şi procedee artistice, construcţii retorice, întreruperi şi digresiuni etc.;
- foloseşte frecvent citatul din surse directe şi verificate ;
- utilizează titluri şocante, formulări eliptice ca să atragă atenţia cititorului sau ca să-i stârnească interesul;
- este prezentă în proporţii diferite tonalitatea polemică.
4. Stilul colocvial îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera relaţiilor particulare, în planul vieţii cotidiene. Este stilul funcţional folosit de toţi vorbitorii unei limbi, care şi-l însuşesc încă din primii ani de viaţă.
Caracteristici:
- pendulează între abundenţă şi economie în exprimare;
- recurge la mijloace nonverbale : gesturi, mimică;
- are o mare încărcătură afectivă;
- regulile şi normele sunt frecvent încălcate;
- se manifestă particularităţi regionale sau socio-profesionale;
- presupune relaxarea şi naturaleţea comunicării.
Particularităţi lingvistice:
a). la nivel lexical se întrebuinţează termeni argotici, elemente de jargon, neologisme la modă sau cuvinte proprii diferitelor graiuri;
b). la nivel morfo-sintactic se folosesc:
- pronume, adjective şi adverbe nehotărâte;
- aproximări prin numerale şi substantive;
- forme pronominale şi verbale regionale;
- enunţuri fragmentate;
- izolări, inversiuni, elipse;
- digresiuni, paranteze;
c). la nivel stilistic se întrebuinţează : diminutive, augmentative, cuvinte peiorative, superlative expresive, construcţii cu interjecţii, vocative, imperative, clişee lingvistice, abrevieri, zicale şi proverbe.
5. Stilul beletristic este propriu comunicării literar-artistice; are un grad mare de expresivitate.
Caracteristici:
- exprimă idei şi sentimente transmise prin intermediul imaginii artistice care apelează la sensibilitatea şi imaginaţia auditoriului;
- valorifică toate sectoarele lexicului : arhaisme, regionalisme, neologisme, cuvinte populare, argou, jargon, ştiinţific, tehnic;
- limbajul este bogat, variat, cuprinzând cuvinte polisemantice, sensuri figurate, sinonime;
- valorifică resurse expresive ale tuturor nivelurilor limbii : fonetic, lexical, morfologic, sintactic, stilistic.
CALITĂŢILE STILULUI
Stilul reprezintă însumarea trăsăturilor caracteristice care particularizează modul de exprimare al unui individ, al unui grup social bine definit sau chiar al unui popor. Lingviştii împart atributele stilului, generate de exigenţele comunicării, în două grupe: calităţile generale (care sunt obligatorii pentru toţi vorbitorii unei limbi) şi calităţile particulare (care definesc specificul fiecărei pesonalităţi).
CALITĂŢILE GENERALE ALE STILULUI
1. Claritatea: înlănţuirea logică a ideilor; conţinut accesibil; construcţii sintactice corecte.
Opuse clarităţii: ambiguitatea, obscuritatea, echivocul, nonsensul, pleonasmul şi paradoxul.
2. Proprietatea: folosirea celor mai potrivite cuvinte, sensuri, structuri sintactice în exprimarea ideilor şi sentimentelor; alegerea registrului stilistic adecvat, potrivit conţinutului; concordanţă deplină între conţinut şi expresie.
Opuse proprietăţii: amestecul de elemente specifice unor stiluri diferite; neadecvarea formei la conţinut.
3. Precizia: folosirea riguroasă, precisă, a cuvintelor, structurilor pentru exprimarea ideilor; organizarea clară, logică; absenţa digresiunilor.
Opuse preciziei: prolixitatea (comunicarea încărcată de cuvinte de prisos), digresiunea (abaterea de la ideea centrală).
4. Corectitudinea: respectarea normelor limbii literare.
Opuse corectitudinii : abaterile de orice fel de la normele exprimării corecte (fonetisme regionale, dialectale şi structuri sintactice folosite greşit sau neadecvate conţinutului).
5. Puritatea: utilizarea cuvintelor, formelor, sensurilor,structurilor sintactice admise de limba literară; omogenitatea structurilor lingvistice.
Opuse purităţii: folosirea unor cuvinte, forme şi structuri neadmise de limba literară (cuvinte şi expresii argotice vulgare sau triviale).
CALITĂŢILE PARTICULARE ALE STILULUI
1. Naturaleţea: exprimarea firească, degajată, lipsită de constrângeri, rezultat al stăpânirii perfecte a resurselor limbii.
Opuse naturaleţii: afectarea şi emfaza, folosirea unor cuvinte preţioase, menite să impresioneze.
2. Simplitatea: reliefarea valorii sugestive a cuvintelor, formelor şi a structurilor sintactice simple.
Opuse simplităţii: simplismul, superficialitatea.
3. Armonia (eufonia): armonizarea perfectă a părţilor operei, folosirea cuvintelor care conferă muzicalitate comunicării.
Opuse armoniei: cacofonia, succesiunea unor sunete care crează sonorităţi neplăcute.
4. Demnitatea: folosirea cuvintelor admise de simţul cultivat al limbii, evitarea aceea ce este trivial, grosolan, vulgar.
Opuse demnităţii: exprimarea trivială, vulgară.
5. Concizia: utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare comunicării.
Opuse conciziei: exprimarea confuză, poliloghia.
6. Fineţea: subtilitatea exprimării, rafinamentul ei, limbajul aluziv, al subînţelesurilor.
Opusă fineţii: platitudinea.
7. Umorul: prezentarea cu îngăduinţă a aspectelor ridicole ale vieţii.
Opuse umorului : rigiditate, emfază.
8. Ironia: prezentarea unor aspecte negative prin disimularea lor (zeflemea, persiflare, batjocură, satiră, autoironie, sarcasm).
Opusă ironiei: prezentare neutră.
9. Oralitatea: folosirea consecventă a particularităţilor de expresie proprii limbii vorbite (parataxa – coordonarea prin virgulă, termeni comici, interjecţii, adverbe şi onomatopee, expresii hazlii).
Opusă oralităţii: rigiditatea.
marfa
RăspundețiȘtergerema doare spatele de atata scris...:)))
RăspundețiȘtergere