Din ziua descoperirii de către olandezi, Insula Paştelui, această oază pierdută în ,,imensele pustietăţii marine” ale Pacificului de Sud, a fost înconjurată de un halo de mister şi legendă. Statuile ei uriaşe i-au adus o celebritate care nu s-a dezminţit timp de două veacuri. Ceea ce se vorbeşte despre insulă, chiar în cercurile cultivate, poate fi considerat de domeniul folclorului. Se crede despre ea că ar fi ultimul vestigiu al unui continent scufundat, locul unei civilizaţii odinioară strălucitoare. Se vorbeşte chiar despre ,,căi triumfale” care traversează insula şi se pierd în mare.
Locuitorii pe care europenii i-au găsit sunt clasaţi în general ca ,,sălbatici” sau ,,degeneraţi”, incapabili să fi ridicat monumentele în mijlocul cărora îşi duceau o viaţă nenorocită. S-a stabilit adeseori o legătură între această insulă şi vechile civilizaţii ale Americii Centrale şi de Sud, statuile sale păstrând - se zice- secretul unor migraţii milenare. În Statele Unite, Insula Paştelui a fost legată de un anume continent Mu, al cărui fast dispărut este chiar descris într-o carte de succes .
Locuitorii pe care europenii i-au găsit sunt clasaţi în general ca ,,sălbatici” sau ,,degeneraţi”, incapabili să fi ridicat monumentele în mijlocul cărora îşi duceau o viaţă nenorocită. S-a stabilit adeseori o legătură între această insulă şi vechile civilizaţii ale Americii Centrale şi de Sud, statuile sale păstrând - se zice- secretul unor migraţii milenare. În Statele Unite, Insula Paştelui a fost legată de un anume continent Mu, al cărui fast dispărut este chiar descris într-o carte de succes .
Lucrări având caracter ştiinţific vorbesc despre o civilizaţie megalitică ce s-ar întins din Asia până în Insula Paştelui şi ale cărei vestigii impunătoare s-ar mai afla în Indonezia şi Micronezia. Uriaşa construcţie din Tinga, replică îndepărtată a dolmenelor din Cornwall, ar fi una din martorele mute ale trecerii prin insulele Polineziei a acestui popor de constructori. Pentru aceşti oameni îndrăgostiţi de dimensiuni colosale Insula Paştelui n-ar fi fost decât o etapă. Ei s-ar fi dus şi pe continentul american unde poarta monolită de la Tiahuanaco şi palatele de la Cuzco le-au păstrat memoria.
Însă asemenea insulelor Tahiti, Marchize sau Hawai, Insula Paştelui, departe de a fi acoperişul unei lumi scufundate , a luat naştere în urma unor erupţii vulcanice de acum zeci de mii de ani. Toţi vulcanii sunt stinşi astăzi şi au încetat probabil să mai azvârle lavă sau zgură cu câteva mii de ani înainte de a fi văzuţi de vreo fiinţă omenească.
Statuile Uriaşe - au făcut gloria Insulei Paştelui. Ele sunt şi vor rămâne simbolul trecutului misterios al insulei. Prezenţa lor pe acest pământ singuratic şi golaş este în continuare o enigmă, la fel ca în ziua în care Roggeveen, primul european care le-a văzut, a scris în jurnalul său de bord: ,, Aceste figuri de piatră ne-au umplut de uimire căci nu ne-am putut închipui în ce fel au fost ridicate, de către oameni lipsiţi de frânghii solide sau de ustensile…”.
Azi statuile zac, ca nişte epave greoaie şi nu lasă să se întrevadă lupta artistului cu materia. Cele mai multe sunt culcate pe burtă şi nu se vede decât ceafa plată şi îngustă, sau spatele uşor arcuit care se lăţeşte sub cordon. Aceste aşa-zise statui sunt de fapt nişte busturi enorme, nişte monştri cu cap prea lung pentru trunchiul lor. Culoarea lor gălbuie aduce o notă discordantă în tonalitatea peisajului. Tuful din care sunt făcute se dezagregă cu uşurinţă şi unele par să se fi topit sub ploi pentru a se reîntoarce în pământul din care au ieşit.
Ar fi totuşi nedrept să nu le mai găsim azi nici o măreţie sculpturilor care nu se mai află pe soclurile lor şi au fost distruse de oameni în timp. Trebuie să fim conştienţi de splendoarea lor de altădată. Acest sanctuar a fost dominat de cincisprezece statui, azi răsturnate, cu excepţia părţii inferioare a uneia care se mai află pe piedestalul ei din bazalt. În cădere capul alteia s-a desprins de trunchi şi s-a sprijinit de nişte pietre. Pe faţă se disting încă două orbite adânci, ca acelea ale unui craniu. Acest spectacol macabru este potrivit într-un loc unde totul sugerează comparaţii funebre. Totul pare să fie îndoliat: câmpia acoperită de resturi vulcanice, pietrele de bazalt, pereţii mausoleului şi chiar marea care se zbuciumă încet pe lespezile de lavă neagră, calcinată.
Acest bust decapitat, acest cap cu privire goală ne ajută să reaşezăm, în imaginaţie, cei cincisprezece uriaşi pe piedestalele lor. Ni-i putem închipui, aşa cum au fost cândva: în picioare, cu spatele spre mare şi fixând cu orbitele lor mari faleza înaltă de la Ranoraraku. Asemenea vechilor civilizaţii ale Asiei şi aici se află exprimată aceeaşi dorinţă de a uni satisfacţia estetică cu stupoarea. Aceşti coloşi ameţitori într-un univers minuscul, la oameni cu resurse limitate - iată miracolul Insulei Paştelui.
Monştri grosolani şi colţuroşi trebuie să fi oferit un spectacol straniu la asfinţitul soarelui sau în nopţile cu lună, când siluetele lor e profilau în Pacific. S-a spus c-au fost ridicate pentru a apăra pământul de duşmanii veniţi pe mare. Interpretare romantică şi absurdă, căci statuile erau cu spatele la adversar şi priveau colinele rotunjite şi câmpiile pietroase în interiorul insulei. Lupta dintre ocean şi insulă le este indiferentă cu toate că valurile se năpustesc, distrugătoare, asupra ţărmului. Ele descompun încet statuile şi falezele care le suportă.
S-a vorbit mult despre expresia dispreţuitoare a statuilor. Această expresie este dispreţuitoare mai ales la cele de lângă vulcan, cu buze subţiri şi reliefate, pline de desconsiderare. La statuile de lângă aha-uri, această expresie e mai puţin evidentă. Probabil că unele statui au fost pictate. Aha-ul Vinapu care a fost curăţat de dărâmături şi a devenit un fel de pivniţă, mai adăposteşte fragmente de statui care, protejate de intemperii, prezintă urme de vopsea roşie şi albă.
Semnificaţia statuilor uriaşe
Însă asemenea insulelor Tahiti, Marchize sau Hawai, Insula Paştelui, departe de a fi acoperişul unei lumi scufundate , a luat naştere în urma unor erupţii vulcanice de acum zeci de mii de ani. Toţi vulcanii sunt stinşi astăzi şi au încetat probabil să mai azvârle lavă sau zgură cu câteva mii de ani înainte de a fi văzuţi de vreo fiinţă omenească.
Statuile Uriaşe - au făcut gloria Insulei Paştelui. Ele sunt şi vor rămâne simbolul trecutului misterios al insulei. Prezenţa lor pe acest pământ singuratic şi golaş este în continuare o enigmă, la fel ca în ziua în care Roggeveen, primul european care le-a văzut, a scris în jurnalul său de bord: ,, Aceste figuri de piatră ne-au umplut de uimire căci nu ne-am putut închipui în ce fel au fost ridicate, de către oameni lipsiţi de frânghii solide sau de ustensile…”.
Azi statuile zac, ca nişte epave greoaie şi nu lasă să se întrevadă lupta artistului cu materia. Cele mai multe sunt culcate pe burtă şi nu se vede decât ceafa plată şi îngustă, sau spatele uşor arcuit care se lăţeşte sub cordon. Aceste aşa-zise statui sunt de fapt nişte busturi enorme, nişte monştri cu cap prea lung pentru trunchiul lor. Culoarea lor gălbuie aduce o notă discordantă în tonalitatea peisajului. Tuful din care sunt făcute se dezagregă cu uşurinţă şi unele par să se fi topit sub ploi pentru a se reîntoarce în pământul din care au ieşit.
Ar fi totuşi nedrept să nu le mai găsim azi nici o măreţie sculpturilor care nu se mai află pe soclurile lor şi au fost distruse de oameni în timp. Trebuie să fim conştienţi de splendoarea lor de altădată. Acest sanctuar a fost dominat de cincisprezece statui, azi răsturnate, cu excepţia părţii inferioare a uneia care se mai află pe piedestalul ei din bazalt. În cădere capul alteia s-a desprins de trunchi şi s-a sprijinit de nişte pietre. Pe faţă se disting încă două orbite adânci, ca acelea ale unui craniu. Acest spectacol macabru este potrivit într-un loc unde totul sugerează comparaţii funebre. Totul pare să fie îndoliat: câmpia acoperită de resturi vulcanice, pietrele de bazalt, pereţii mausoleului şi chiar marea care se zbuciumă încet pe lespezile de lavă neagră, calcinată.
Acest bust decapitat, acest cap cu privire goală ne ajută să reaşezăm, în imaginaţie, cei cincisprezece uriaşi pe piedestalele lor. Ni-i putem închipui, aşa cum au fost cândva: în picioare, cu spatele spre mare şi fixând cu orbitele lor mari faleza înaltă de la Ranoraraku. Asemenea vechilor civilizaţii ale Asiei şi aici se află exprimată aceeaşi dorinţă de a uni satisfacţia estetică cu stupoarea. Aceşti coloşi ameţitori într-un univers minuscul, la oameni cu resurse limitate - iată miracolul Insulei Paştelui.
Monştri grosolani şi colţuroşi trebuie să fi oferit un spectacol straniu la asfinţitul soarelui sau în nopţile cu lună, când siluetele lor e profilau în Pacific. S-a spus c-au fost ridicate pentru a apăra pământul de duşmanii veniţi pe mare. Interpretare romantică şi absurdă, căci statuile erau cu spatele la adversar şi priveau colinele rotunjite şi câmpiile pietroase în interiorul insulei. Lupta dintre ocean şi insulă le este indiferentă cu toate că valurile se năpustesc, distrugătoare, asupra ţărmului. Ele descompun încet statuile şi falezele care le suportă.
S-a vorbit mult despre expresia dispreţuitoare a statuilor. Această expresie este dispreţuitoare mai ales la cele de lângă vulcan, cu buze subţiri şi reliefate, pline de desconsiderare. La statuile de lângă aha-uri, această expresie e mai puţin evidentă. Probabil că unele statui au fost pictate. Aha-ul Vinapu care a fost curăţat de dărâmături şi a devenit un fel de pivniţă, mai adăposteşte fragmente de statui care, protejate de intemperii, prezintă urme de vopsea roşie şi albă.
Semnificaţia statuilor uriaşe
Prima interpretare care se impune este aceea că statuile uriaşe reprezintă divinităţi adorate odinioară de pascuani( locuitori ai insulei). Roggeveen a fost atât de convins că ele reprezintă idoli, încât i s-a părut chiar că indigenii ar avea un cult faţă de ele. ,,Băştinaşii - a scris el - se aşează pe vine, cu capul plecat şi ridică, apoi coboară, braţele cu palmele întinse.”
Ceilalţi călători n-au remarcat nici un fel de cult. Indigenii au manifestat uimire, dar niciodată supărare, când străinii au scotocit prin mausolee.
Ceilalţi călători n-au remarcat nici un fel de cult. Indigenii au manifestat uimire, dar niciodată supărare, când străinii au scotocit prin mausolee.
Pascuanii moderni susţin că statuile nu au fost ridicate decât pentru a înfrumuseţa mausoleele. Aceasta a fost şi explicaţia dată misionarilor, de către indigenii crescuţi în vechile tradiţii. Există în lucrările arhitecturale de proporţii din Polinezia un element de vanitate şi de rivalitate, o dorinţă puternică de a stârni uimire şi de a depăşi vecinul. Astăzi, această tendinţă se exprimă prin plăcerea de a produce statui de lemn mai mari decât ale vecinului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu