Limbã şi comunicare - Textul argumentativ

TEXTUL ARGUMENTATIV

(teorie şi model de argumentare)

Argumentarea este un mijloc prin care se susţine sau se demonstrează un punct de vedere privitor la o anumită temă. Este procesul de justificare logică a unei opinii pe care vrem să o susţinem. Procesul argumentării unei opinii presupune parcurgerea unor paşi obligatorii: a susţine, a dovedi, a întări.
Scopul argumentării este de a convinge (persuada) partenerul de comunicare (interlocutor sau cititor), privitor la valabilitatea opiniei exprimate. O opinie nesusţinută de argumente nu este o argumentare, ci o afirmaţie nejustificată (lipsită de valabilitate).

Structura unui text argumentativ

1. Enunţarea ipotezei: alcătuirea unui enunţ clar, care conţine teza/ideea ce urmează a fi demonstrată, dar şi exprimarea propriei opinii faţă de aceasta. Se pot folosi verbe de opinie: a crede, a considera etc.
2. Argumentarea propriu-zisă (Formularea argumentelor): enunţarea a două sau mai multe argumente pro şi/sau contra ipotezei enunţate şi susţinerea lor (exemple, citate, prezentarea unor întâmplări, opinii de autoritate, comparaţii care să scoată în evidenţă ideea susţinută).
Argumentele se punctează prin formulări pregnante, care au rolul de a anunţa că urmează ceva important, solicitând în acest fel atenţia interlocutorului / cititorului: pentru că, deoarece, faptul se explică prin, de exemplu, la fel ca, având în vedere faptul că…, spre deosebire de, în primul rând, în al doilea rând, într-o ardine de idei, în altă ordine de idei etc.
3. Formularea concluziei: întărirea ipotezei, prin reluarea sa în mod nuanţat, dacă argumentarea a demonstrat teza enunţată iniţial; contrazicerea ipotezei, dacă argumentarea a demonstrat ipoteza respectivă. Se utilizează diverse cuvinte persuasive: în mod sigur, evident, clar, prin urmare, aşadar, în concluzie etc.

Mãrcile textului argumentativ

Conectori logici:
Pot fi cuvinte (conjuncţii, adverbe, prepoziţii, interjecţii), expresii şi locuţiuni (conjuncţionale, adverbiale, prepoziţionale), verbe şi expresii verbale, propoziţii care organizează discursul argumentativ.

• Conectori care introduc teza: părerea mea este că, voi arăta că
• Conectori care leagă argumentele de tezele pe care le susţin: prin urmare, aşadar, în consecinţă, fiindcă, deoarece, întrucât
• Conectori care introduc argumente (justificatori): căci, pentru că, de fapt, dovadă că, cum, având în vedere că, de altfel
• conectori care introduc primul argument: în primul rând, mai întâi de toate, să începem prin, trebuie amintit mai întâi că, prima remarcă se referă la, să pornim de la
• conectori care introduc următoarele argumente: în al doilea rând, în plus , în continuare, la fel, pe de o parte... pe de altă parte, nu numai... ci şi
• conectori care introduc ultimul argument: în fine, pentru a termina, în ultimul rând, nu în ultimul rândconectori care leagă argumentele între ele: şi, dar, însă, ci, sau
• Conectori care introduc concluzia: deci, în concluzie, aşadar, iată de ce, ei bine
  
  După natura relaţiei între secvenţele discursive pe care le leagă, conectorii pot fi:
  de analogie: şi, de asemenea, adică, precum, ca şi, ca şi cum, asta aminteşte de, să ne amintim de
  de exemplificare sau ilustrare: de exemplu, de pildă, anume, să luăm în considerare
  de explicare: adică, altfel spus, mă refer la, vreau să spun, de fapt
  de disjuncţie: sau, fie, ori, exceptând, ceea ce exclude, spre deosebire
  de opoziţie, de rezervă, de rectificare, de respingere: dar, or, totuşi, cu toate acestea, în schimb, din contră, de fapt, în realitate, în timp ce, în loc să, nici, ceea ce contrazice, ceea ce interzice
  de concesie: chiar dacă, cu toate acestea, totuşi, să admitem totuşi, în ciuda
  de cauzalitate: pentru că, fiindcă, deoarece, căci, având în vedere, dat fiind că, din moment ce, de aceea
  de consecinţă: deci, în consecinţă, ca urmare, ceea ce implică, de unde decurge, ceea ce ne trimite la, de frica
  
  
  Etapele producerii unui text argumentativ
  
  

  Citiţi cu atenţie subiectul pentru a vă da seama care este situaţia de comunicare impusă (Cine este enunţiatorul?, Cine este destinatarul?, Când?, Unde?, De ce?, Cu ce scop?), care esta tema, care trebuie să fie teza voastră.
  Căutaţi apoi argumente pentru a susţine teza. Pentru fiecare argument găsiţi cel puţin un exemplu potrivit pe care să-l dezvoltaţi.
  Clasaţi argumentele de la cel mai puţin convingător la ce mai convingător, pentru a evidenţia cât mai bine opinia voastră.
  Într-o argumentare scrisă aşezaţi în acelaşi paragraf argumentul şi exemplele potrivite pentru a-l susţine. Claritatea discursului argumentativ este susţinută şi de împărţirea textului în paragrafe.
  Utilizaţi corect conectorii logici !
  Nu uitaţi că , oricare ar fi tipul de text pe care îl aveţi de redactat, trebuie să aveţi o introducere şi o concluzie !
  
  

MODEL DE TEXT ARGUMENTATIV
(subiectul al II-lea, proba scrisã)

Scrie un text de tip argumentativ, de 15-20 de rânduri, despre necesitatea culturii, pornind de la ideea exprimatã în urmãtoarea afirmaţie: „Azi civilizaţia şi cultura sunt ca douã trenuri ce merg pe linii paralele, dar în direcţii opuse: pe mãsurã ce civilizaţia creşte, cultura scade.” (Vasile Bãncilã, Filozofia vârstelor)

În opinia mea, cultura se constituie într-o parte integrantă a matricei definitorii a fiinţei umane. Ceea ce deosebeşte însă oamenii este atitudinea lor faţă de fenomenul cultural, în căutarea propriei personalităţi.
În primul rând, civilizaţia şi cultura s-au dezvoltat concomitent, una fiindu-i indispensabilă celelilalte. De cele mai multe ori, totuşi, ni se poate părea ca ele merg pe drumuri separate, cã nu ar converge spre acelaşi punct. În realitate însă, în timp ce civilizaţia este mai degrabă instanţa exterioară în care toţi oamenii trăiesc şi îşi exersează capacităţile, cultura este lumea interioară a individului, esenţa sa intelectuală şi puntea de legãtură cu civilizaţia. Deşi, la modul general, cultura nu este (sau nu ar trebui să fie) apanajul unei elite, acestea există, sub forma academiilor naţionale. Ele sunt considerate etaloane ale culturii şi puncte de reper ale civilizaţiei, semn că şi la nivel colectiv cultura are acelaşi rol binefăcător ca la nivel individual.
În al doilea rând, falia dintre civilizaţie şi cultură pe care o sesizează Vasile Băncilă este mult mai evidentă în societatea noastră. Cel puţin în ultimele două secole, mediul românesc a fost şi este supus unui proces de „ardere a etapelor”, de importare a unor forme fără fond. Într-un astfel de climat cultural, atenţia acordată culturii alunecă spre latura prozaică a lumii, restrângând-o spre cercurile elitiste.
În concluzie, civilizaţia şi cultura sunt indisolubil legate, iar dezvoltarea uneia nu merită să se facă în detrimentul celeilalte.