marți, 1 decembrie 2015

De ce vreau să trăiesc în România?

Miriadă de speranță
            Adesea se spune că acolo unde ne este sufletul, ne este și casa. Sufletele sunt însă creaturi sălbatice, de aceea coastele sunt aidoma unor cuști, care le împiedică să rătăcească în neant, să ne sară din piept. Sufletul meu vibrează și tremură necontenit odată cu prima zăpadă, la mirosul florilor de cireș, la auzul cuvântului „acasă”... Pentru că doar acasă iubirea se simte și se resimte.
            Este convingerea mea fermă aceea că întregul nostru univers personal gravitează în jurul lucrurilor care ne definesc și pe care le iubim. Când venim pe această lume, suntem firicele de speranță, definite prin dragostea incontestabilă a părinților. Următorul lucru clar și evident care ne reprezintă stă scris cu cerneală neagră pe o bucată albastră, intactă, de hârtie. Pe a mea au scris „român”.
            Pe de o parte, tot trecutul meu este legat de România: succesele, eșecurile, educația, provocările, copilăria, momentul în care am făcut singură primii pași, mici și incerți, așteptările, jovialitatea, caracterul, iubirea, fericirea, visele, aspirațiile, credința, obstacolele, prieteniile, familia... Toate acestea sunt linii care îmi străbat întreaga ființă, unele întrerupte, altele deja încheiate, devenite segmente, altele doar urme pe punctul de a dispărea irevocabil... Dar celelalte! Celelalte sunt atât de însuflețite, de vioaie, de intense... Liniile care se trasează acum, chiar și în momentul acesta, ale trecutului, prezentului și viitorului laolaltă! Mai mult decât atât, mentalitatea mea este o dovadă vie a originii, a rădăcinilor noastre, ale tuturor, origine reflectată chiar și de imnul național, care ne străpunge și sfâșie sufletele prin sinceritatea sa și ne zguduie orice fel de idee preconcepută despre români, în general.
            Pe de altă parte, nu tolerez ideea de a renunța la fericirea mea, la familia mea, la țara mea, atât timp cât cheia schimbării stă în mâinile mele. Fără nicio urmă de îndoială, numărul avantajelor de a trăi în România este copleșitor, neutralizându-l complet pe cel al dezavantajelor, însă din nefericire tindem să omitem acest aspect. Ne plângem de sistemul educațional, însă suntem recrutați ca studenți și personal calificat, la nivel global. Ne plângem că nu suntem lăsați să ne canalizăm asupra unei singure vocații, însă avem una dintre cele mai rotunde și complete educații din lume. Ne plângem că sistemul sanitar este deficitar, dar avem medici capabili, comparabili cu medicii din orice altă țară mult mai dezvoltată. Tindem să blamăm, în loc să apreciem lucrurile care ne definesc de fapt.
            În plus, pare că România este locul pentru care Divinitatea și-a sacrificat și rezervat cea mai mare cantitate de praf creator și de inspirație. Îmi este imposibil să nu o compar cu o toamnă roșiatică, cu ochi albaștri și agitați aidoma străfundului mării tumultuoase, cu obrajii plini, de culoarea spicului și cu o voluptate ieșită din comun. De la șes la pajiște alpină, România este un amalgam de culoare, de sunet, de viață, de unicitate, de frumusețe, un imn închinat naturii nemuritoare.
Pentru a conclude, România este o țară a contrastelor, un paradox, un aforism uitat pe buzele unui contemplator. Cu toate acestea, întrebarea care trebuie să i se citească pe buze nu este „De ce vreau să trăiesc în România?”, ci mai degrabă „De ce aș vrea să plec din România?”.

Irina Maria Mihăilă, C.N. ”V. Streinu”
(Premiul I la Concursul de eseuri organizat de Casa de Cultură Găești)

De ce vreau să trăiesc în România?

 ,,Pe-un picior de plai/, Pe-o gura de rai…”
 Astfel aș dori  eu să-mi încep pledoaria, căci da, este marea mea șansă de a îndrepta un fir de energie pozitivă către fiecare dintre voi, în speranța de a-mi convinge contemporanii  de farmecul țării mele.
Dumnezeu m-a creat din țărâna acestei țări, binecuvântându-mă cu aceasta șansă. Așadar, profit de ea!
Locuitorii acestor meleaguri, românii, ei sunt cei care mă fac să vreau să trăiesc în România. Puritatea sufletului lor, curajul, altruismul firii, constituie buchetul de calități pe care consider eu că-l deține fiecare. Caută-l și tu! Cu siguranță ai să atingi coardele sensibile ale viorii din sufletul tău, pe trilurile pe care doar tu știi să-ți verși amarul.
Mă fascinează tradițiile, obceiurile, într-un cuvânt folclorul neamului meu. Fiind în preajma sărbătorilor de iarnă, te invit alături de semenii mei să simți profunzimea sufletului românesc. Mirosuri îmbietoare de cozonaci sau de sarmale se simt din Ardeal până în Oltenia, străbat Muntenia și Dobrogea, pentru a se înstăpâni cuminți în Moldova și Bucovina.
     „Codru-i frate cu românul” spune o vorbă din bătrâni… Și da, natura este solidară cu neamul românesc, căci printre fulgii jucăuși de nea, de după dealurile molcome și munții semeți,  până la marea zbuciumată, se aude sunetul clopoțeilor și se simte bucuria colindelor, trezind astfel conștiința națională și adunându-ne, pe toți, acasă. Căci numai acasă Crăciunul are aroma copilăriei…
România este familia mea, iar istoria ei îmi oferă suficiente motive pentru a mă simți mândră că sunt româncă. Trebuie să ne întoarcem la trecutul neamului nostru, pentru a putea clădi punți de legătură solide către un viitor demn. Eu mă întreb deseori: unde sunt urmașii lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul? S-ar putea să fiu chiar eu urmașa vreunuia dintre ei, căci altfel nu-mi explic dorința mea aprigă de a-mi reuni poporul, de a ridica țara la rangul pe care îl merită, de a o vedea apreciată la adevărata ei valoare! „Un popor care nu-și cunoaște istoria, e ca un copil care nu-și cunoaște părinții”, spunea, pe bună dreptate Nicolae Iorga. Avem, așadar, motive întemeiate să rămânem aici, pentru că ne-am săturat să fim orfanii istoriei!
Ei, spune-mi tu mie, române, măcar un pic din sângele lui Vlad Țepeș, îți curge prin vene?
Vreau să trăiesc în România, pentru că aici și Luceafărul strălucește mai tare. Oare nu Eminescu este cel care i-a dat strălucirea desăvârșită, făcându-l farul vieții noastre culturale?
Vreau să trăiesc în România pentru a reciti poveștile inegalabilului Creangă, pentru a visa cu ochii deschiși ascultând acordurile viorii lui Enescu, sau balada lui Porumbescu… Să trec pe sub Poarta Sărutului, să mă așez la Masa Tăcerii, în timp ce îmi leg speranțele de Coloana Infinitului…
Vreau să trăiesc în România, pentru că aici s-au format Oameni care ne reprezintă astăzi cu cinste, oriunde în lume: Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Gheorghe Hagi sau Simona Halep, a cărei fană înfocată sunt și eu.
Găsim pe aceste plaiuri un amestec unic de arhaic și modern, de Orient și Occident, care ne individualizează în Europa. La noi sunt sate pierdute de lume, în care viața curge agale, ca acum un secol, și tot la noi, clădiri ultramoderne, cu dotări high-tech.
Străinii care ne vizitează țara apreciază farmecul Centrului Vechi al Bucureștiului, Micul Paris de altădată, iar mănăstirile din Moldova au intrat de mult în patrimonial UNESCO… Cei care se aventurează să facă turul României, se încarcă de energia pozitivă a acestor locuri, simt mirosul humei, murmurul izvoarelor, ciripitul suav al păsărilor, zumzetul albinelor, foșnetul lin al frunzelor și nu pot înțelege de ce atâția români își denigrează țara și o părăsesc fără regrete!
Având atâtea motive solide să iubesc România, cum să nu-mi doresc să trăiesc aici? Cum aș putea să caut pe alte meleaguri ceea ce doar Patria mea îmi poate oferi?

     Marin Elena Rebeca, clasa a XII-a C, Liceul Tehnologic ”Iordache Golescu”
(Premiul al II-lea la Concursul de eseuri)