Miriadă
de speranță
Adesea
se spune că acolo unde ne este sufletul, ne este și casa. Sufletele sunt însă
creaturi sălbatice, de aceea coastele sunt aidoma unor cuști, care le împiedică
să rătăcească în neant, să ne sară din piept. Sufletul meu vibrează și tremură
necontenit odată cu prima zăpadă, la mirosul florilor de cireș, la auzul
cuvântului „acasă”... Pentru că doar acasă iubirea se simte și se resimte.
Este
convingerea mea fermă aceea că întregul nostru univers personal gravitează în
jurul lucrurilor care ne definesc și pe care le iubim. Când venim pe această
lume, suntem firicele de speranță, definite prin dragostea incontestabilă a
părinților. Următorul lucru clar și evident care ne reprezintă stă scris cu
cerneală neagră pe o bucată albastră, intactă, de hârtie. Pe a mea au scris
„român”.
Pe de o
parte, tot trecutul meu este legat de România: succesele, eșecurile, educația,
provocările, copilăria, momentul în care am făcut singură primii pași, mici și
incerți, așteptările, jovialitatea, caracterul, iubirea, fericirea, visele,
aspirațiile, credința, obstacolele, prieteniile, familia... Toate acestea sunt
linii care îmi străbat întreaga ființă, unele întrerupte, altele deja
încheiate, devenite segmente, altele doar urme pe punctul de a dispărea irevocabil...
Dar celelalte! Celelalte sunt atât de însuflețite, de vioaie, de intense...
Liniile care se trasează acum, chiar și în momentul acesta, ale trecutului,
prezentului și viitorului laolaltă! Mai mult decât atât, mentalitatea mea este
o dovadă vie a originii, a rădăcinilor noastre, ale tuturor, origine reflectată
chiar și de imnul național, care ne străpunge și sfâșie sufletele prin
sinceritatea sa și ne zguduie orice fel de idee preconcepută despre români, în
general.
Pe de
altă parte, nu tolerez ideea de a renunța la fericirea mea, la familia mea, la
țara mea, atât timp cât cheia schimbării stă în mâinile mele. Fără nicio urmă
de îndoială, numărul avantajelor de a trăi în România este copleșitor,
neutralizându-l complet pe cel al dezavantajelor, însă din nefericire tindem să
omitem acest aspect. Ne plângem de sistemul educațional, însă suntem recrutați
ca studenți și personal calificat, la nivel global. Ne plângem că nu suntem
lăsați să ne canalizăm asupra unei singure vocații, însă avem una dintre cele
mai rotunde și complete educații din lume. Ne plângem că sistemul sanitar este
deficitar, dar avem medici capabili, comparabili cu medicii din orice altă țară
mult mai dezvoltată. Tindem să blamăm, în loc să apreciem lucrurile care ne
definesc de fapt.
În plus,
pare că România este locul pentru care Divinitatea și-a sacrificat și rezervat
cea mai mare cantitate de praf creator și de inspirație. Îmi este imposibil să
nu o compar cu o toamnă roșiatică, cu ochi albaștri și agitați aidoma
străfundului mării tumultuoase, cu obrajii plini, de culoarea spicului și cu o
voluptate ieșită din comun. De la șes la pajiște alpină, România este un
amalgam de culoare, de sunet, de viață, de unicitate, de frumusețe, un imn
închinat naturii nemuritoare.
Pentru a conclude, România este o țară a contrastelor, un
paradox, un aforism uitat pe buzele unui contemplator. Cu toate acestea,
întrebarea care trebuie să i se citească pe buze nu este „De ce vreau să
trăiesc în România?”, ci mai degrabă „De ce aș vrea să plec din România?”.
Irina Maria Mihăilă, C.N. ”V. Streinu”
(Premiul I la Concursul de eseuri organizat de Casa de Cultură Găești)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu