sâmbătă, 29 martie 2014

Tema banului în două texte narative. Moara cu noroc de Ioan Slavici şi Enigma Otiliei de G. Călinescu


           Tema banului, îmbogăţirea, reprezintă o temă predilectă a realismului românesc, de la Slavici şi Caragiale până la G. Călinescu; ea apare atât în nuvele, cât şi în romane, fiind un prilej de analiză psihologică şi de radiografiere a societăţii, deoarece, pentru scriitorii realişti, omul este în primul rând un individ social.

            Moara cu noroc de Ioan Slavici şi Enigma Otiliei de G. Călinescu sunt opere literare realiste, având toate caracteristicile speciilor şi curentului căruia îi aparţin. Încadrearea în curentul realist este susţinută de veridicitatea acţiunii, realizată prin tehnica detaliilor şi plasată într-un spaţiu şi timp concret-istoric, de fineţea observaţiei, de analiza psihologică, de personajele ce aparţin unei tipologii, de formula auctorială obiectivă. Viziunea narativă este aceea dindărăt, ce presupune un narator omniscient, neimplicat, deşi în ambele texte naratorul adoptă şi perspectiva colectivităţii asupra evenimentelor (ca în Moara cu noroc) şi perspectiva unui personaj (cazul lui Felix din Enigma Otiliei).

            Construcţia subiectului respectă momentele specifice şi relatarea cronologică specifică realismului. Ambele opere conţin două planuri pe care se construieşte acţiunea. În timp ce în nuvela lui Slavici vorbim despre un plan exterior al evenimentelor şi unul interior al framântărilor sufleteşti ale personajelor, în romanul lui Călinescu acţiunea urmăreşte, pe de-o parte lupta pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu, pe de altă parte, planul formării personalităţii lui Felix. În ambele texte sunt evidenţiate efectele pe care patima banului le are asupra individului, asupra relaţiilor interumane, mai ales familiale.

            Moara cu noroc debutează cu un prolog dialogat, care pune în contrast două atitudini în faţa vieţii şi anticipează destinul protagonistului, urmat de expoziţiunea în care sunt descrise spaţiul acţiunii – hanul izolat, şi timpul – a doua jumătate a secolului al XIX-lea, evenimentele desfăşurându-se pe parcursul unui an, de la Sfântul Gheorghe până la Paşte. Descrierea detaliată are funcţie anticipativă, prefigurând procesul decăderii morale a hangiului şi destinul tragic al acestuia. Intriga, sosirea lui Lică Sămădăul, dezvoltă un conflict exterior şi unul interior pe parcursul cărora protagonistul decade şi personalitatea lui se frânge, din cauza acţiunii distructive a patimii banului. Punctul culminant este plasat la sărbătoarea Paştelui, accentuând caracterul moralizator, când Ghiţă, înşelat de Ana, o ucide şi apoi este omorât de Răuţ, tovaraş al Sămădăului. Deznodământul tragic cuprinde incendierea hanului şi moartea lui Lică, deoarece personajele plătesc cu viaţa abaterea de la moralitate.

            Acţiunea romanului Enigma Otiliei începe cu venirea tânărului Felix, orfan, absolvent al Liceului Internat din Iaşi, la Bucureşti, în casa unchiului şi tutorelui său legal, pentru a urma Facultatea de Medicină. Costache Giurgiuveanu este un rentier avar, care o creşte în casa lui pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenţia de a o înfia. Aglae o consideră un pericol pentru moştenirea fratelui ei.

            Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: I – istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu ; II – destinul tânărului Felix Sima.

            Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei, pentru a nu cheltui. Clanul Tulea urmăreşte succesiunea totală a averii lui, plan periclitat ipotetic de înfierea Otiliei. Deşi are o afecţiune sinceră pentru fată, bătrânul amână înfierea ei, de dragul banilor şi din teama de Aglae. Iniţial într-un plan secundar, Stănică Raţiu urmăreşte să parvină, vizează averea clanului Tulea, dar smulge banii lui moş Costache. Pretutindeni prezent, divers informat, amestecându-se oriunde crede că poate obţine ceva bani sau poate da lovitura vieţii lui, personajul susţine în fond intriga romanului, până la rezolvarea în deznodământ: Olimpia e părăsită de Stănică, Aurica nu-şi poate face o situaţie, Felix o pierde pe Otilia.

            Planul formării tânărului Felix, student la medicină, urmăreşte experienţele trăite de acesta în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nici o decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îi lasă tânărului libertatea de a-şi împlini visul şi se căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că Pascalopol i-a redat cu generozitate ocazia de a-şi trăi tinereţea, iar Otilia a devenit soţia unui conte exotic, căzând în platitudine. Ea rămâne pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.

            Din punctul de vedere al structurii textului, ambii prozatori optează pentru structura circular-simetrică, prezentând atât în incipit, cât şi la final, aceleaşi aspecte, sau personaje.

            Slavici introduce în incipit un punct de vedere subiectiv ce pare a fi şi al naratorului, concepţia de viaţă a bătrânei care nu coincide cu cea a lui Ghiţă, dar căruia nu i-o impune, ci îi lasă posibilitatea alegerii: Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Bătrâna, simbol al tradiţiei şi purtătoarea mesajului moral, îl avertizează pe Ghiţă asupra consecinţelor dorinţei de înavuţire, dorinţă pusă în balanţă cu echilibrul familial, dragostea şi înţelegerea pe care Ghiţă le are la începutul acţiunii şi cărora nu le dă importanţă, deoarece îşi doreşte prosperitate şi se crede capabil să-şi schimbe destinul. Finalul este închis, construit simetric cu incipitul, prin prezenţa aceluiaşi personaj care, de data aceasta formulează o concluzie despre destinul protagoniştilor.

            În romanul Enigma Otiliei, incipitul fixează veridic cadrul temporal (« într-o seară de la începutul lui iulie 1909 ») şi spaţial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui moş Costache, a interioarelor), prezintă principalele personaje, sugerează conflictul şi trasează principalele planuri epice.(expoziţiunea) Finalul este închis prin rezolvarea conflictului şi este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/străinul din familia Giurgiuveanu, în momente diferite ale existenţei sale (adolescenţă şi aproximativ zece ani mai târziu : « după război »).

            Ambii scriitori îşi construiesc personajele în maniera realist-clasică, acestea înscriindu-se în anumite serii tipologice, fiind dominaţi de o anumită trăsătură de caracter: hangiul din Moara cu noroc este stăpânit de patima banului, în timp ce eroii lui Călinescu ilustrează tipul avarului (Costache Giurgiuveanu), al arivistului (Stănică Raţiu), al adolescentului în formare (Felix) sau al femeii cochete şi enigmatice (Otilia).

            Tema banului îmbracă aspecte diferite în cele două opere literare în discuţie, în funcţie de viziunea despre lume pe care o propun cei doi autori. Slavici manifestă preocupare pentru atracţia răului şi sentimentul culpei, drama lui Ghiţă implicând o gamă diversă de trăiri şi contradicţii interioare, finalul fiind unul moralizator. G. Călinescu înfăţişează imaginea societăţii româneşti de la inceputul secolului al XX-lea, în care valoarea este una materială – banul. Dorinţa de înavuţire nu este însă sancţionată, ca la prozatorul ardelean, nici nu provoacă frământări şi drame sufleteşti celor care se lasă stapâniţi de ea.

           

Personaje mitologice. Solomonarul


          Mitologia românească e de o frumuseţe tulburătoare. Originală, bogată, magică, dar şi contradictorie, nu conteneşte nicio clipă să ne surprindă. Tot astfel cum nu încetează să ne intrige nici atitudinea nu foarte consecventă pe care oamenii de rând o au faţă de domeniul supranaturalului, faţă de fiinţele fantastice pe care le-au venerat, de care s-au temut sau pe care le-au admirat secole de-a rândul.

            Principalii magicieni din credinţele noastre folclorice sunt Solomonarii, iar solomonăria e un soi particular de masonerie populară, o asociaţie secretă de iniţiere în magia meteorologică. Solomonarul e capabil să organizeze după placul său fenomenele atmosferice, aducând ploaia sau dirijând furtunile şi grindina; ca atare şi vehiculul său aerian este balaurul.

            Cel mai fidel portret al Solomonarilor este făcut de Traian German: Solomonarii nu-şi mărturisesc niciodată profesiunea în faţa oamenilor, dar orice sătean îi poate recunoaşte, “căci au o înfăţişare îngrozitoare, cu ochi bulbucaţi, frunte lată şi încreţită, piept lat, trup puternic, statură mijlocie sau mică”, iar “hainele lor sunt numai petice şi foarte murdare, ca de cerşetor”.

            Etimologic, numele de solomonar derivă din numele înţeleptului Solomon, mare vraci şi taumaturg, şi înseamnă „moştenitor al înţelepciunii” magice a acestui legendar învăţat al antichităţii orientale. Deşi numele lui ca făptură miraculoasă, cu caracter de semidivinitate meteorologică, este biblic, a înlocuit un nume mai vechi, existent înaintea erei noastre în mitologia dacă.

            Din „ciclul solomonian” sau ciclul lui Preminte Solomon, după I. A. Candrea fac parte motive mitice pe care le găsim în toate producţiile literaturii noastre populare, în: basme, balade, naraţiuni, credinţe. Prin preminte (premudrîi la slavi) se înţelege preamândru şi preaînţelept la români. Legenda îl înfăţişează pe Solomon ca „poet, vizionar, proroc, moralist, parabolist, proverbist, naturalist, vrăjitor, medic”. Flavius Iosephus îl descrie în latină ca un vrăjitor şi vraci, care cunoştea numele demonilor, îi izgonea din trupurile oamenilor şi făcea minuni cu ei. Din literatura latină motivul lui Preminte Solomon pătrunde mai târziu în literatura arabă. După literatura arabă Solomon posedă multe obiecte magice, cu care prcatică magia albă şi magia neagră: „un covor magic cu care călătorea în văzduh, opinici magice cu care mergea pe mare ca pe uscat, o căciulă magică, care îl făcea nevăzut chiar dracului, un bici magic cu care când trosnea împrăştia pe duşmanii lui, o oglindă fermecată în care vedea tot ce se petrece în lume şi un inel cu anagrama lui în chip de pecete, cu care ce atingea se făcea nevăzut, obiectele sau făpturile dinaintea lui”.

            Dintre legendele ce fac parte din ciclul Preminte Solomon ne referim numai la acelea care au legătură directă cu solomonarii la români. Termenul solomonar se întâlneşte şi în Bulgaria. Solomonar e tradus de Weignard prin Zauberprophet, care descrie şi câteva legende despre legătura balauri şi solomonari, din care reiese demonismul acestora. Semidivinităţile meteorologice sunt recrutate dintre oamenii care un număr impar de ani au fost iniţiaţi în tainele văzduhului, ale munţilor înaţi, ale peşterilor adânci şi ale iezerelor ascunse. Sunt protectori ai drumurilor de munte, stăpâni peste împărăţia de jos a negurilor, pâclelor şi promoroacei, deţinători ai secretelor Vămilor văzduhului şi stăpâni ai balaurilor purtători de vremuiri.

            Numărul solomonarilor este relativ mic, pentru că misiunea lor pe pământ cere o iniţiere îndelungată şi dificilă. La înfăţişare solomonarii aduc a uriaşi sălbatici. Au chica roşcovană, „zbârlită şi aspră ca de porc”, ochii bulbucaţi şi sângeroşi, trupul păros, au „cozi de pene la subţioară şi noada terminată printr-o codiţă”. Îmbrăcămintea lor este trenţuroasă şi murdară. Poartă „ţundre albe”, peste care atârnă traiste, în care ţin unelte magice, o toporişcă de fier descântată, un frâu din coajă de mesteacăn, o carte de înţelepciune, un fel de pravilă de divinaţie. Sub cele şapte pieptare pe care nu le leapădă niciodată, nici pe căldura lui Cuptor, atârnă la gât o toacă mică de lemn, simbol al declanşării furtunilor. Când bate din toacă, toate spiritele elementare ale furtunii, Vântoasele şi Ropotinele, încep să foiască în văzduh.
            Sub această înfăţişare respingătoare solomonarii descind din munţi, la vremuri de cumpănă, străbat satele, cerşesc şi încearcă inima oamenilor. Pomana ce eventual o primesc, o arunc
ă pe ape, necuraţilor. Ei nu mulţumesc niciodată celor darnici. Iar când sunt alungaţi, se răzbună pe sate, vremuind ploaia şi grindina deasupra ţarinilor îmbelşugate.
            În călătoriile lor aeriene, în văzduh, călăresc pe balauri care mână nourii (în unele legende nourii sunt chiar balauri), pentru a declanşa ploi năprasnice. În această ipostază de călăreţi ai balaurilor sunt invizibili. Numai marii vraci şi contra-solomonarii îi pot zări şi nimici.
            Deşi de natură demonică, aceste semidivinităţi meteorologice provin, cum am spus, din oameni. Devin solomonari copiii născuţi cu căiţă pe cap. Aceşti copii predestinaţi din naştere sunt furaţi de mici de solomonarii bătrâni şi duşi la „şcoala de solomonie”, care se află în „crugul pământului”, pe Celălalt tărâm. Acolo li se predă ştiinţa magică a solomoniei până la vârsta de 20 de ani de arhedemonul Uniilă. Traian Gherman descrie cu lux de amănunte şcoala de solomonie. Din relatările lui reiese că iniţierea copiilor predestinaţi a deveni solomonari era foarte grea. Copiii sunt supuşi la cele mai aspre chinuri şi acte de curaj închipuite de vreo minte omenească. Numărul celor ce trebuie să devină solomonari e limitat, când la 7, când la 9. Aşa că trierea lor este extrem de riguroasă. Şcoala de solomonie este instalată într-o văgăună sau peşteră inaccesibilă oamenilor de rând. Aici copiii aleşi erau iniţiaţi stând pe o piatră de moară, legată de un fir de aţă de tavanul peşterii. Piatra se învârtea vertiginos la lumina unui opaiţ.
            În intervalul acestor 9 ani de solomonit între oameni, solomonarii deţineau puteri semidivine, pe care prin statornicie le întăreau şi definitivau. Când erau nesocotiţi de oamenii de rând, pedepseau satul întreg. Atunci îşi deschideau „susăelele” (hambare pentru bucate) şi porneau la descântatul unui balaur.
            Urcau culmile munţilor, ajungând la unul din iezerele tăinuite sau la un lac dintr-o gură de vulcan, la marginea căruia citeau din pravilă până asudau şi îngheţau apa. Apoi păşeau spre crucile gheţii, cu toporişca de fier o spărgeau, ajutaţi de moroi chemaţi de ei anume. Gheaţa măruntă o azvârleau cu frâul de mesteacăn în capul balaurului care ieşea prin copcă şi încălecau pe balaur dându-i pinteni. Balaurul se smucea din copcă. Solomonarul, cu opincile lui de oţel, continua să mărunţească gheaţa şi cu ajutorul moroilor o încărca în spinarea balaurului. Dă pinteni şi ţine bine de frâul de mesteacăn, ridică toiagul spre cer, se umple văzduhul de nori negri. Trage de căpăstru balaurul ce scotea fulgere pe nări. Moroii săreau pe balaur alături de solomonar. Solomonarul smucea frâul şi intra în nori, mânându-l încotro dorea stăpânul lui. Când ajungeau deasupra satului socotit să fie pedepsit, la porunca solomonarului moroii zvârleau grindina. Dacă sătenii, văzând furtuna cu nori negri, prindeau de veste de cumpăna ce-i aşteaptă şi trăgeau clopotele bisericilor, solomonarul cotea balaurul spre pădure şi munte, unde descărca înciudat grindina. Dacă sătenii nu prindeau de veste, bucatele lor intrau în susăelele (hambarele) solomonarilor.
            După ce abăteau grindina peste sat, moroii dispăreau, iar solomonarii duceau balaurul într-o ţară caldă îndepărtată, unde îl omorau, îl jupuiau şi îi vindeau pielea şi oasele, bune ca talismane.          
            Vrăjitori populari în tradiţia rurală românească, practicand magia, socotindu-se a fi învestiţi cu puteri supranaturale şi a avea raport cu duhurile, solomonarii devin personaje ale unor cunoscute creaţii literare. Dintre acestea amintim povestirea fantastică “În mijlocul lupilor” de Vasile Voiculescu.
 
            Povestire în ramă, aceasta respectă structura consacrată a acestei tehnici narative, prezentând mai întâi cadrul în care se nasc poveştile vânătoreşti în proza lui Vasile Voiculescu, un metatext de atmosferizare, de integrare subtilă a cititorului într-un spaţiu ce alunecă pe nesimţite în fantastic. Cadrul iniţial, revenit simetric în final, este însă esenţializat la maximum, marcând numai prezenţa naratorilor şi a ascultătorilor, fără niciun detaliu spaţial sau temporal.

            Gazda acestei şezători insolite şi alţi câţiva interlocutori deplâng realitatea arhaică revolută a unei lumi populate cu vraci, solomonari, personaje misterioase care şi-au pierdut ultimele puteri magice, ca în “Ultimul Berevoi”, sau se strămutaseră în noile tehnici şi unelte ale lumii moderne. Vânătoarea este una dintre preocupările străvechi ale omului, cu ritualuri consecrate, învăluite tot mai mult în uitare: ”Se vorbea despre vânatul mare şi vânătorile majore, din ce în ce mai părăsite la noi, deşi munţii sunt încă plini de urşi uriaşi, cerbi falnici, misterioşi ţapi negri şi mistreţi primejdioşi, dacă nu de lincşi şi jderi”. Ecouri ale vremurilor de demult se regăsesc şi în modernitate, cu toată recuzita vânătorească a timpului: “glonţul descântat, unsorile vrăjite, talismanele, zile faste şi nefaste, precum şi alte rânduieli ale vânatului, mergând până la purificare.” Vremurile arhaice superioare, urmând vremurilor mitice ale unui trecut îndepărtat sunt însă pierdute: “Dar cine se mai gândeşte, oftă el adânc, să adune pulberea acestei dărâmate culture în care se întrupa odinioară esenţa idealului omenesc...”.
            Naraţiunea propriu-zisă începe când un magistrat cere permisiunea de a relata “o întâmplare de-a lui, căreia abia acum îi găseşte rostul şi îi înţelege legăturile”. Fiind în tinereţe judecător de pace într-un sat de munte, el descrie mai întâi un ţinut idilic, în care îşi proiectează insolita întâmplare cu un personaj misterios, jumătate om, jumătate lup, având puteri magice asupra lumii animale. Atmosfera locurilor este romantică şi enigmatică: „ Ape furioase sfâşiaseră odinioară pământul şi râpi imense cu straturi culcate de humă vânătă, vărgată cu gresie albă, dau o impresie de arhaism şi primitivitate tulburătoare”.
            În comunitatea de oameni arhaici, un judecător are o putere mult mai mare decât preotul, pentru că poate dezlega „amenzi, contravenţii, procese”; de aceea oamenii îi fac temenele. Mai mult decât atât, judecătorul începe o activitate de cercetare, de strângere a unor rudimente de drept popular şi de obiceiuri ale pământului care să conserve dovezi din perioada arhaică. Firul concret al întâmplărilor începe când judecătorul achită un om acuzat de braconaj, surprins de jandarm în timp ce jupuia o căprioară. Motivarea achitării este simplă: fapta nu era practic un braconaj, pentru că plăpânda căprioară nu fusese străpunsă de gloanţe, ci avea urme de colţi de animale prădătoare înfipţi în blană. Satul, bântuit de eresuri, nu este de acord cu decizia judecătorului, pentru că omul este văzut ca un solomonar şi, în acest caz, „lupii au lucrat pe socoteala lui”.
            Judecătorul se simte atras de misterul care învăluie personajul şi îşi îndreaptă atenţia asupra lui, făcându-i o vizită în singurătatea locurilor. Omul, supranumit Luparul, este considerat un mare vrăjitor de jivine, în special de lupi, trăind ca un om arhaic, „ca un paria, afară din sat, pe coclauri, într-un fel de jumătate bojdeucă, jumătate peşteră scobită într-un mal argilos şi sterp”. Animalele domestice se tem de înfăţişarea lui, nefiind văzute prin apropiere. Portretul este al unui solomonar tipic povestirilor lui Vasile Voiculescu: „bătrân verde, uscat, înalt şi ciolănos, posomorât, dar cu o privire arzătoare, părul des căzut pe frunte şi mâinile lăţite, cu degete răşchirate ca nişte labe. Chipul măsliniu şi prelung, spânatic, abia ţărcuit pe sub fălci de o zgardă de barbă rară şi ţepoasă, avea ceva tainic, trist şi totodată vehement în el.” Luparul este învinuit de toate relele: el trimite lupii să prade, ba, mai mult, se transformă el însuşi în lup, pentru a ieşi în calea oamenilor şi a-i sfâşia. Omul însuşi miroase aspru, a lup, „de la o bundă de blană cu care era îmbrăcat şi de la brâul tot de blană ce-i strângea mijlocul subţire de flăcău”. Locul său respectă anumite trăsături ale timpului arhaic, la fel şi înfăţişarea; poate că în alte vremuri, el ar fi fost şaman, un om cu puteri extraordinare, foarte temut şi respectat în trib. În jurul său, pe laviţă, se găsesc „blăni şi piei de fiară. Şi pretutindeni blăni; de urşi, de lupi, de căprioară”. Omul îmbătânise şi nu mai putea să umble cu puşca, precum odinioară, de aceea blănurile sunt fie de pe vremea când era tânăr, fie vulpi prinse în laţ, sau provin de la căprioare pe care le scăpa din ghearele lupilor. Singura sa abilitate, care nu e de „hula lumii”, îl face să cunoască graiul lupilor: de mic copil, el locuise şi trăise în mijlocul pădurilor, ca un adevărat dac, petrecând mai mult timp în mijlocul acestor animale. Dovezile de la hârjoana cu lupii se văd pe tot trupul: „Uite şi acum zgaibele lăsate de colţii şi ghearele lor”.
            Lupii nu ajutau decât arareori la vânătoare, în schimb, pentru a te apropia de ei, prădătorii trebuia îmbuibaţi de carne, altfel nu se întâmpla nimic bun: „Tata era numai semne şi răni pe mâini şi pe pulpe de muşcăturile lor”.
            Judecătorul, preocupat de eresuri şi superstiţii, este poftit de Luparul să-l viziteze în noaptea Sfântului Andrei, când lupii îşi iau merticul şi se hotărăşte soarta fiecărui bărbat sau fiecărei femei.
            Luat de alte griji, judecătorul uită de întâmplare, până când doi lupi fură un purcel al aprodului de la judecătorie, astfel că naratorul simte mesajul şi se îndreaptă către sălaşul vrăjitorului, loc ce poartă toate semnele unui spaţiu magic. Pereţii colibei sunt plini de „cerbi, vulpi şi mistreţi zugrăviţi unii cu cărbune, alţii cu humă roşie, în felurite înfăţişări.” În altă parte se află idoli din lut, închipuind puterile păgâne. Locul unde se comemorează ceremonia magică este situat departe, fiind un „gurgui” unde domneşte „o linişte, o pustietate şi un ger de planetă moartă”. Peisajul selenar pare fantastic, deschizând o poartă către o altă lume. Omul neînvăţat cu magia trebuie să se urce într-un tufan, pentru a nu fi sfâşiat de lupi. Haita de lupi se apropie treptat, la chemarea magului, căţărat el însuşi pe o creangă, scoţând mai întâi un schelălăit jalnic, apoi „un urlet uriaş, lung, modulat, cu gâlgâituri.” La această strigare îi răspund şi lupii, totul continuând sub forma unui „polilog, o îngânare sălbatecă între Luparul şi nevăzutul ale cărui glasuri dureroase se apropiau pe paşi nesimţiţi”, până când, prima dată, apăru „la tulpina tufanului o dihanie cu capul ridicat...” urmat de alţii şi alţii. Locul este împresurat, în cele din urmă, de cinci lupi, aşezaţi în cerc, „stând ca la sfat, pe picioarele dindărăt”, vorbind „pe diferite glasuri şi tonuri, în bemoli şi diezi, întreţinându-se cu omul care acum îşi modula în ritmuri scurte, sincopate, melopeea lui ca la o ananghie.” Discuţia între vrăjitor şi lupi nu este de înţeles: „Ce le spunea omul? Le povestea ceva? Îi certa? Le făgăduia? Împărţea prăzi? Că lupii, mereu cu gâtlejurile în sus, îşi schimbau între ei locurile, se târau pe burtă, săreau în picioare, se porneau pe bocet, clănţăneau din dinţi, dănţuind parcă aşa cum le buciuma stăpânul.”
            Ceremonialul magic este întrerupt de o întâmplare neprevăzută, care destramă vraja şi pune în pericol viaţa celor două personaje. Judecătorul îşi pierde echilibrul, puşca îi scapă, el însuşi se rostogoleşte la rădăcina tufanului, scrântindu-şi glezna, şi este ameninţat şă fie sfâşiat de lupi. Vrăjitorul îşi joacă însă bine rolul, apărând apoteotic pe fundalul nopţii, ca un werewolf, om-lup, arhetip al prădătorului perfect: „Cum stam trântit şi-l priveam de jos în sus, mi s-a părut enorm, cu sarica înfoiată şi cu căciula moţată acoperind luna, care-i făcea pe margini un cearcăn în jurul capului. Din ochii căscaţi îi zbucnea un fel de văpaie, ca şi din mâinile întinse, mai ales din degete: un fel de materie fosforescentă, ca la licurici. Iar izul puternic, mirosul nesuferit de nimeni, şi mai usturat duhnea din el cu o tărie de neînvins.
            Lupii încremeniseră. Omul băgă din nou gura, acum vedeam bine, într-o oală şi începu să scoată nişte sunete din ce în ce mai scurte, mai poruncitoare, ca nişte gâfâituri, gâlgâituri înăbuşite de gâtlej sălbatec...”. Comunicarea cu lupii şi fenomenele de fosforescenţă demonstrează că personajul are puteri magice nebănuite; pentru că judecătorul îşi frânsese glezna, el îl ia în spate şi porneşte la drum, apărându-se de animalele dezlanţuite, „fără să înceteze sunetele vrăjite şi polilogul cu fiarele care stricaseră cercul şi se strângeau iar hăitic, cu dihania cea mare în frunte.” Omul păstra acea forţă tainică, „văpaia fosforescentă, pe care o vedeam dincolo de el în faţă, când întindea şi juca bâta către bestiile ce dau îndărăt pas cu pas şi se trăgeau dinaintea lui”.
            Luparul îl duce pe judecător în spate tot drumul, dar de atunci naratorul-personaj nu mai ştie nimic de el. Magia consta tocmai în văpaia aceea fosforescentă, „fulgere de energie”, care aveau putere asupra fiinţelor sălbatice, „tot fluidul magic strâns şi condensat de fiinţa celui care făcea efortul extraordinar să alunge primejdia”. În încordarea luptei cu fiarele pădurii, omul devenise arhetipul-lup, în faţa căruia animalul se înfricoşează, se trage îndărăt, la fel cum omul are frica îngerului care-i apare pe neaşteptate în faţă: „Magul primitiv devenea prin asta arhetipul lupului, marele lup spiritual de dincolo, dinaintea căruia hăiticul de rând se trage înfiorat... Omul preistoric nu alerga după fiare, ci vâna primejdii, săgeta taine potrivnice, întindea curse pentru probleme de existenţă.”
            Oamenii profani, ascultători ai povestirii, credeau că văpaia provenea de la un fosfor al putregaiului de lemn, cu care vrăjitorul îşi îmbibase mâinile şi faţa, să-i ţină la distanţă pe lupi. Nici la finalul povestirii nu se dau date despre enigmaticul personaj, naratorul părăsind lumea arhaică a satului de munte şi intrând în altă junglă, pentru a face faţă altor fiare, la fel de periculoase, din jungla umană.
           Lupul a fost prezent în conştiinţa neamului nostru încă din cele mai vechi timpuri. Fascinat de arhaismul atestat al lupului în simbolistica religioasă, Mircea Eliade a încercat, în studiul său „Dacii şi lupii”, ca din perspectiva Timpului Primordial să integreze într-o singură viziune toate manifestările cultice ilustrate de imaginea lupului absolutizând importanţa teoriei a carnasierului supranatural definit ca totem adorat de vânătorul exemplar.