Tema
banului, îmbogăţirea, reprezintă o temă predilectă a realismului românesc, de
la Slavici şi Caragiale până la G. Călinescu; ea apare atât în nuvele, cât şi
în romane, fiind un prilej de analiză psihologică şi de radiografiere a
societăţii, deoarece, pentru scriitorii realişti, omul este în primul rând un
individ social.
Moara cu noroc de Ioan Slavici şi Enigma
Otiliei de G. Călinescu sunt opere literare realiste, având toate
caracteristicile speciilor şi curentului căruia îi aparţin. Încadrearea în curentul realist este susţinută de
veridicitatea acţiunii, realizată prin tehnica detaliilor şi plasată într-un
spaţiu şi timp concret-istoric, de fineţea observaţiei, de analiza psihologică,
de personajele ce aparţin unei tipologii, de formula auctorială obiectivă.
Viziunea narativă este aceea dindărăt, ce presupune un narator omniscient,
neimplicat, deşi în ambele texte naratorul adoptă şi perspectiva colectivităţii
asupra evenimentelor (ca în Moara cu noroc) şi perspectiva unui
personaj (cazul lui Felix din Enigma Otiliei).
Construcţia subiectului respectă momentele specifice şi
relatarea cronologică specifică realismului. Ambele opere conţin două planuri
pe care se construieşte acţiunea. În timp ce în nuvela lui Slavici vorbim
despre un plan exterior al evenimentelor şi unul interior al framântărilor
sufleteşti ale personajelor, în romanul lui Călinescu acţiunea urmăreşte, pe
de-o parte lupta pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu, pe de
altă parte, planul formării personalităţii lui Felix. În ambele texte sunt
evidenţiate efectele pe care patima banului le are asupra individului, asupra
relaţiilor interumane, mai ales familiale.
Moara cu noroc debutează cu un
prolog dialogat, care pune în contrast două atitudini în faţa vieţii şi
anticipează destinul protagonistului, urmat de expoziţiunea în care sunt
descrise spaţiul acţiunii – hanul izolat, şi timpul – a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, evenimentele desfăşurându-se pe parcursul unui an, de la
Sfântul Gheorghe până la Paşte. Descrierea detaliată are funcţie anticipativă,
prefigurând procesul decăderii morale a hangiului şi destinul tragic al
acestuia. Intriga, sosirea lui Lică Sămădăul, dezvoltă un conflict exterior şi
unul interior pe parcursul cărora protagonistul decade şi personalitatea lui se
frânge, din cauza acţiunii distructive a patimii banului. Punctul culminant
este plasat la sărbătoarea Paştelui, accentuând caracterul moralizator, când
Ghiţă, înşelat de Ana, o ucide şi apoi este omorât de Răuţ, tovaraş al
Sămădăului. Deznodământul tragic cuprinde incendierea hanului şi moartea lui
Lică, deoarece personajele plătesc cu viaţa abaterea de la moralitate.
Acţiunea romanului Enigma Otiliei începe cu venirea
tânărului Felix, orfan, absolvent al Liceului Internat din Iaşi, la Bucureşti,
în casa unchiului şi tutorelui său legal, pentru a urma Facultatea de Medicină.
Costache Giurgiuveanu este un rentier avar, care o creşte în casa lui pe Otilia
Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenţia de a o înfia. Aglae o consideră un
pericol pentru moştenirea fratelui ei.
Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund:
I – istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu ; II – destinul tânărului
Felix Sima.
Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar este un
prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului.
Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia
longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea
viitorului Otiliei, pentru a nu cheltui. Clanul Tulea urmăreşte succesiunea
totală a averii lui, plan periclitat ipotetic de înfierea Otiliei. Deşi are o
afecţiune sinceră pentru fată, bătrânul amână înfierea ei, de dragul banilor şi
din teama de Aglae. Iniţial într-un plan secundar, Stănică Raţiu urmăreşte să
parvină, vizează averea clanului Tulea, dar smulge banii lui moş Costache. Pretutindeni
prezent, divers informat, amestecându-se oriunde crede că poate obţine ceva
bani sau poate da lovitura vieţii lui, personajul susţine în fond intriga
romanului, până la rezolvarea în deznodământ: Olimpia e părăsită de Stănică,
Aurica nu-şi poate face o situaţie, Felix o pierde pe Otilia.
Planul formării tânărului Felix, student la medicină,
urmăreşte experienţele trăite de acesta în casa unchiului său, în special
iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nici o
decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia îl iubeşte pe
Felix, dar după moartea lui moş Costache îi lasă tânărului libertatea de a-şi
împlini visul şi se căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat matur, care îi poate
oferi înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că Pascalopol i-a redat cu
generozitate ocazia de a-şi trăi tinereţea, iar Otilia a devenit soţia unui
conte exotic, căzând în platitudine. Ea rămâne pentru Felix o imagine a
eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.
Din punctul de vedere al structurii textului, ambii
prozatori optează pentru structura circular-simetrică, prezentând atât în
incipit, cât şi la final, aceleaşi aspecte, sau personaje.
Slavici introduce în incipit un punct de vedere subiectiv
ce pare a fi şi al naratorului, concepţia de viaţă a bătrânei care nu coincide
cu cea a lui Ghiţă, dar căruia nu i-o impune, ci îi lasă posibilitatea
alegerii: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci,
dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”.
Bătrâna, simbol al tradiţiei şi purtătoarea mesajului moral, îl avertizează pe
Ghiţă asupra consecinţelor dorinţei de înavuţire, dorinţă pusă în balanţă cu
echilibrul familial, dragostea şi înţelegerea pe care Ghiţă le are la începutul
acţiunii şi cărora nu le dă importanţă, deoarece îşi doreşte prosperitate şi se
crede capabil să-şi schimbe destinul. Finalul este închis, construit simetric
cu incipitul, prin prezenţa aceluiaşi personaj care, de data aceasta formulează
o concluzie despre destinul protagoniştilor.
În romanul Enigma Otiliei, incipitul fixează
veridic cadrul temporal (« într-o
seară de la începutul lui iulie 1909 ») şi spaţial (descrierea străzii
Antim, a arhitecturii casei lui moş Costache, a interioarelor), prezintă
principalele personaje, sugerează conflictul şi trasează principalele planuri
epice.(expoziţiunea) Finalul este închis prin rezolvarea conflictului şi este
urmat de un epilog. Simetria incipitului
cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş
Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/străinul din familia
Giurgiuveanu, în momente diferite ale existenţei sale (adolescenţă şi
aproximativ zece ani mai târziu : « după război »).
Ambii scriitori
îşi construiesc personajele în maniera realist-clasică, acestea înscriindu-se
în anumite serii tipologice, fiind dominaţi de o anumită trăsătură de caracter:
hangiul din Moara cu noroc este stăpânit de patima banului, în timp ce eroii
lui Călinescu ilustrează tipul avarului (Costache Giurgiuveanu), al arivistului
(Stănică Raţiu), al adolescentului în formare (Felix) sau al femeii cochete şi
enigmatice (Otilia).
Tema banului îmbracă
aspecte diferite în cele două opere literare în discuţie, în funcţie de
viziunea despre lume pe care o propun cei doi autori. Slavici manifestă
preocupare pentru atracţia răului şi sentimentul culpei, drama lui Ghiţă
implicând o gamă diversă de trăiri şi contradicţii interioare, finalul fiind
unul moralizator. G. Călinescu înfăţişează imaginea societăţii româneşti de la
inceputul secolului al XX-lea, în care valoarea este una materială – banul.
Dorinţa de înavuţire nu este însă sancţionată, ca la prozatorul ardelean, nici
nu provoacă frământări şi drame sufleteşti celor care se lasă stapâniţi de ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu