A sosit Crãciunul…

Crãciunul… o sãrbãtoare pe care o aşteptãm de fiecare datã cu nerãbdare, cu bucurie. Nici anul acesta nu a fãcut excepţie. Doar am vãzut cu toţii brãduţii frumos împodobiţi şi decoraţiunile de sezon din majoritatea sãlilor de clasã. Şi am ascultat colindele cântate de elevii liceului în ultima zi de şcoalã din 2008.

Dincolo de spiritul comercial, de febra cumpãrãturilor... 

... a cadourilor primite sau dãruite, de aşteptarea bãtrânelului îmbrãcat în roşu....

CRÃCIUNUL celebreazã naşterea lui Iisus; se pare însã cã dimensiunea religioasã a acestei sãrbãtori e datã uitãrii de cei mai mulţi dintre noi...

Povestea "Paradisului pierdut"

În calendarul UNESCO, luna decembrie a anului 2008 stã sub semnul aniversãrii a 400 de ani de la naşterea poetului englez John Milton, faimos pentru poemul epic în versuri albe Paradise Lost (Paradisul Pierdut), care reprezintă una dintre pietrele de temelie ale literaturii engleze.

Nãscut la Londra, pe 9 decembrie 1608, John Milton s-a fãcut remarcat mai întâi, dupã 1640, prin violentele sale pamflete şi mai puţin ca poet. Editeazã primul sãu volum de poezie în 1646, pentru ca pânã la Paradisul Pierdut sã fie prins mai mult de viaţa politicã şi frãmântãrile care zguduiau Anglia. Dupã execuţia regelui Charles I, în 1649, lucreazã pentru Commonwealth, ca secretar de stat, iar pentru urmãtorul deceniu va fi principalul propagandist al regimului condus de Oliver Cromwell. Ceea ce nu avea sã îi aducã nimic bun odatã cu Restauraţia. 

Milton a scris cele zece volume ale Paradisului Pierdut între 1658 - 1663, un pariu pus cu sine şi un proiect mai vechi, datând din 1640, dar nici chiar poetul nu putea bãnui cã lucreazã la unele dintre cele mai mari poeme din toate timpurile, care vor schimba radical literatura englezã. Din pãcate pentru Milton, pânã în 1652 îşi pierde complet vederea, cel mai probabil din cauza glaucomului şi este nevoit sã dicteze o mare parte din poem, o adevãratã performanţã ţinând cont de subiect şi dificultatea limbajului. Este ajutat când şi când de prieteni şi familie, lipsit de bani pentru a angaja permanent pe cineva, lucreazã mai ales noaptea sau dimineaţa devreme, singur, repetându-şi şi cizelându-şi neîncetat versurile pânã când le poate dicta cuiva. Modifica în permanenţã ceea ce "scrisese", aşa cã într-o zi bunã ajungea sã definitiveze abia 15 - 20 de versuri, dacã şi rãbdarea celui ce juca rolul de secretar rezista. Singurul manuscris pãstrat este un astfel de manuscris dictat, pregãtit sub supravegherea lui Milton pentru tiparul primei ediţii, având cel puţin cinci serii de corecturi. Din fericire, deşi de regulã astfel de manuscrise erau aruncate, acesta a fost pãstrat. 
Milton a vândut manuscrisul şi dreptul de publicare editorului Samuel Simmons pentru…cinci lire sterline. Contractul a fost semnat în aprilie 1667, iar cartea a apãrut în noiembrie, acelaşi an, întârzierea datorându-se crizei de hârtie şi incendiului care devastase Londra în 1666. Aceastã primã ediţie a apãrut în aproximativ 1300 de exemplare, fiecare volum costând trei şilingi - un preţ destul de ridicat - dar întregul tiraj s-a vândut în urmãtoarele 18 luni.

                        (Ilustraţie de William Blake pentru Paradisul pierdut)

“Pe tron înalt, regal, ce de departe
Întrecea în bogăţie Ormuzul, Indul,
Ori minunatul Orient, cu ţările în care
Plouă peste barbarii regi, cu perle şi cu aur,
Stătea Satan, cel înălţat prin merit
La rangul său malefic; şi, din disperare
Mai sus decât a sa speranţă ridicat, el năzuieşte
Cu mult mai sus, fără odihnă să se războiască
Cu Cerul; învăţ din neizbândă netrăgând.”

(High on a throne of royal state, which far
Outshone the wealth or Ormus and of Ind,
Or where the gorgeous East with richest hand
Showers on her kings barbaric pearl and gold,
Satan exalted sat, by merit raised
To that bad eminence; and, from despair
Thus high uplifted beyond hope, aspires
Beyond thus high, insatiate to pursue
Vain war with Heaven; and, by success untaught,
His proud imaginations thus displayed.)

(John Milton, Paradise Lost, Book II)

                                        Liţã Claudia, clasa a X-a B

Revista presei

Rãsfoind presa de astãzi, am gãsit un articol foarte interesant în „Tribuna învãţãmântului”, semnat de academicianul Solomon Marcus. O analizã extrem de lucidã a problemelor esenţiale cu care şcoala româneascã se confruntã în prezent. Ştiut fiind faptul cã din ce în ce mai puţini colegi citesc aceastã „revistã naţionalã de informaţie şi atitudine” (despre elevi sau pãrinţi, probabil cã nici nu poate fi vorba...), am decis sã reproduc aici câteva pasaje din acest articol.

"ESTE ACŢIUNEA FAMILIEI CONVERGENTÃ CU ACEEA A ŞCOLII?
Foarte mulţi elevi, dacã nu cei mai mulţi, sunt refractari faţã de învãţare, deoarece impulsul iniţial în aceastã direcţie, care ar trebui sã vinã din familie, lipseşte. Cei „şapte ani de-acasã“ au rãmas, de foarte multe ori, o vorbã goalã, deoarece puţini sunt acei pãrinţi care au capacitatea, timpul şi preocuparea de a-şi educa în mod corect copiii. Dacã elevul nu are o locuinţã corespunzãtoare, dacã nu se alimenteazã corect, dacã suportã consecinţele unor conflicte în familie, cu ce predispoziţie pentru învãţare vine el la şcoalã? Uneori, pãrinţii sunt la rândul lor victimele unei educaţii deficitare şi ale unei situaţii sociale precare. Într-o bunã mãsurã, şcoala trebuie nu doar sã suplineascã absenţa educaţiei pãrinteşti, dar sã şi anihileze acţiunea negativã a unor pãrinţi. La întrebãrile puse de copii, mulţi pãrinţi nu ştiu sã dea rãspunsuri adecvate, uneori se aratã deranjaţi şi devin nervoşi. Mediul familial descurajeazã de multe ori pofta de a pune întrebãri. Dacã un elev nu-i vede mai niciodatã pe pãrinţi citind o carte, dacã nu are acasã o bibliotecã, ce se poate aştepta de la el, în afarã de cazul în care o dotare deosebitã îl face sã biruiascã aceste inconveniente? Dacã un elev îi vede pe pãrinţi fumând, cum îl poţi convinge sã nu fumeze? Abandonul şcolar, care a luat proporţii îngrijorãtoare, este de cele mai multe ori impus de familie, de nevoile ei materiale, dar este şi rezultatul neîncrederii unor pãrinţi în nevoia de şcoalã. Atunci când pãrinţii sunt şi educatorii copiilor lor, cum s-a întâmplat în atâtea mari familii din istoria României, copiii îşi mãresc considerabil şansa de a se realiza uman şi profesional.
ESTE ACŢIUNEA MEDIULUI SOCIAL CONVERGENTÃ CU ACEEA A ŞCOLII? 
Numai într-o anumitã mãsura. Comportamentul oamenilor pe scena publicã, adicã în stradã, în magazine, în mijloace de transport, la manifestãri publice, pe stadioane, în sãli de spectacol, în trafic etc., oferã un spectacol de o mare diversitate, care include multe manifestãri aberante. Violenţa verbalã şi fizicã, manifestãrile triviale, dispreţul faţã de spaţiul public, asimilarea strãzii cu lada de gunoi sunt numai unele dintre aspectele cu impact profund negativ asupra copiilor şi adolescenţilor.
ESTE TELEVIZIUNEA UN FACTOR PREPONDERENT EDUCAŢIONAL SAU ANTIEDUCAŢIONAL?
Ţinând seama de gradul mare de atractivitate al televizorului, aceastã problemã este importantã. Desigur, unele canale contribuie substanţial la educarea publicului şi am în vedere, dintre canalele româneşti, în primul rând Canalul cultural (cu excepţia Zodiacului) al TVR, şi, parţial, TVR 2, dar aceste canale au o audienţã scãzutã, iar emisiunile lor nu sunt decât parţial accesibile vârstei şcolare. Canalele cu desene animate, „Animal planet“, „National Geographic“, „Discovery“, Canalul muzical au un imens potenţial educaţional, dar în câte case ajung ele? Marea masa are acces în primul rând la acele canale pe care trivialitatea şi violenţa sunt la ele acasã. (...)
ESTE INTERNETUL UN ALIAT SAU UN ADVERSAR AL ŞCOLII?
Este uimitoare adversitatea multor oameni de culturã faţã de internet şi faţã de calculator în general, reduse la simple unelte, fãrã a se sesiza natura lor revoluţionarã. Internetul, aceastã culme a inteligenţei umane, cu consecinţe uriaşe în ceea ce priveşte capacitatea noastrã de a ne informa şi de a comunica, de a ne elabora ideile şi de a ne organiza munca, a ajuns sã fie comparat cu drogurile şi plasat alãturi de acestea, ca grad de periculozitate socialã. Internetul este o întreagã lume, lumea în metamorfoza ei continuã. A te orienta în aceastã lume, a şti cum sã cauţi lucrurile captivante sub aspectul cunoaşterii şi al creativitãţii ştiinţifice, literare, filozofice sau tehnologice sunt deprinderi care trebuie educate, nu ne naştem cu ele, iar şcoala are o rãspundere capitalã în aceastã privinţã. A fi educator, azi, înseamnã, între altele, a fi capabil sã iei în considerare aceşti patru potenţial vrãjmaşi, familia, mediul social, televiziunea şi internetul, transformându-i în aliaţi. Aceasta datorie este a oricãrui educator, indiferent de specialitatea sa, ştiintificã, umanistã sau de altã naturã. Dar acţiunea educaţionalã nu se opreste, evident, aici. Profesorul are în faţã câteva zeci de elevi care, în mare parte, îl privesc cu suspiciune, iar suspiciunea se transformã în adversitate şi teamã atunci când ei nu înţeleg ceea ce li se spune şi nu pot face ceea ce li se cere. A fi în stare sã-i iubeşti pe aceşti aparent netrebnici, a fi în stare sã-i schimbi pânã acolo unde te vor iubi şi ei pe tine, iatã în ce constã harul unui educator adevãrat. (...)"

(SOLOMON MARCUS, Se schimbã Guvernul, se înnoieşte anul, dar şcoala?, Tribuna învãţãmântului, nr.980, 15-21 decembrie 2008)
http://www.tribunainvatamantului.ro/d_art.php?id=908&cat=101

Limbã şi comunicare - Textul argumentativ

TEXTUL ARGUMENTATIV

(teorie şi model de argumentare)

Argumentarea este un mijloc prin care se susţine sau se demonstrează un punct de vedere privitor la o anumită temă. Este procesul de justificare logică a unei opinii pe care vrem să o susţinem. Procesul argumentării unei opinii presupune parcurgerea unor paşi obligatorii: a susţine, a dovedi, a întări.
Scopul argumentării este de a convinge (persuada) partenerul de comunicare (interlocutor sau cititor), privitor la valabilitatea opiniei exprimate. O opinie nesusţinută de argumente nu este o argumentare, ci o afirmaţie nejustificată (lipsită de valabilitate).

Structura unui text argumentativ

1. Enunţarea ipotezei: alcătuirea unui enunţ clar, care conţine teza/ideea ce urmează a fi demonstrată, dar şi exprimarea propriei opinii faţă de aceasta. Se pot folosi verbe de opinie: a crede, a considera etc.
2. Argumentarea propriu-zisă (Formularea argumentelor): enunţarea a două sau mai multe argumente pro şi/sau contra ipotezei enunţate şi susţinerea lor (exemple, citate, prezentarea unor întâmplări, opinii de autoritate, comparaţii care să scoată în evidenţă ideea susţinută).
Argumentele se punctează prin formulări pregnante, care au rolul de a anunţa că urmează ceva important, solicitând în acest fel atenţia interlocutorului / cititorului: pentru că, deoarece, faptul se explică prin, de exemplu, la fel ca, având în vedere faptul că…, spre deosebire de, în primul rând, în al doilea rând, într-o ardine de idei, în altă ordine de idei etc.
3. Formularea concluziei: întărirea ipotezei, prin reluarea sa în mod nuanţat, dacă argumentarea a demonstrat teza enunţată iniţial; contrazicerea ipotezei, dacă argumentarea a demonstrat ipoteza respectivă. Se utilizează diverse cuvinte persuasive: în mod sigur, evident, clar, prin urmare, aşadar, în concluzie etc.

Mãrcile textului argumentativ

Conectori logici:
Pot fi cuvinte (conjuncţii, adverbe, prepoziţii, interjecţii), expresii şi locuţiuni (conjuncţionale, adverbiale, prepoziţionale), verbe şi expresii verbale, propoziţii care organizează discursul argumentativ.

• Conectori care introduc teza: părerea mea este că, voi arăta că
• Conectori care leagă argumentele de tezele pe care le susţin: prin urmare, aşadar, în consecinţă, fiindcă, deoarece, întrucât
• Conectori care introduc argumente (justificatori): căci, pentru că, de fapt, dovadă că, cum, având în vedere că, de altfel
• conectori care introduc primul argument: în primul rând, mai întâi de toate, să începem prin, trebuie amintit mai întâi că, prima remarcă se referă la, să pornim de la
• conectori care introduc următoarele argumente: în al doilea rând, în plus , în continuare, la fel, pe de o parte... pe de altă parte, nu numai... ci şi
• conectori care introduc ultimul argument: în fine, pentru a termina, în ultimul rând, nu în ultimul rândconectori care leagă argumentele între ele: şi, dar, însă, ci, sau
• Conectori care introduc concluzia: deci, în concluzie, aşadar, iată de ce, ei bine
  
  După natura relaţiei între secvenţele discursive pe care le leagă, conectorii pot fi:
  de analogie: şi, de asemenea, adică, precum, ca şi, ca şi cum, asta aminteşte de, să ne amintim de
  de exemplificare sau ilustrare: de exemplu, de pildă, anume, să luăm în considerare
  de explicare: adică, altfel spus, mă refer la, vreau să spun, de fapt
  de disjuncţie: sau, fie, ori, exceptând, ceea ce exclude, spre deosebire
  de opoziţie, de rezervă, de rectificare, de respingere: dar, or, totuşi, cu toate acestea, în schimb, din contră, de fapt, în realitate, în timp ce, în loc să, nici, ceea ce contrazice, ceea ce interzice
  de concesie: chiar dacă, cu toate acestea, totuşi, să admitem totuşi, în ciuda
  de cauzalitate: pentru că, fiindcă, deoarece, căci, având în vedere, dat fiind că, din moment ce, de aceea
  de consecinţă: deci, în consecinţă, ca urmare, ceea ce implică, de unde decurge, ceea ce ne trimite la, de frica
  
  
  Etapele producerii unui text argumentativ
  
  

  Citiţi cu atenţie subiectul pentru a vă da seama care este situaţia de comunicare impusă (Cine este enunţiatorul?, Cine este destinatarul?, Când?, Unde?, De ce?, Cu ce scop?), care esta tema, care trebuie să fie teza voastră.
  Căutaţi apoi argumente pentru a susţine teza. Pentru fiecare argument găsiţi cel puţin un exemplu potrivit pe care să-l dezvoltaţi.
  Clasaţi argumentele de la cel mai puţin convingător la ce mai convingător, pentru a evidenţia cât mai bine opinia voastră.
  Într-o argumentare scrisă aşezaţi în acelaşi paragraf argumentul şi exemplele potrivite pentru a-l susţine. Claritatea discursului argumentativ este susţinută şi de împărţirea textului în paragrafe.
  Utilizaţi corect conectorii logici !
  Nu uitaţi că , oricare ar fi tipul de text pe care îl aveţi de redactat, trebuie să aveţi o introducere şi o concluzie !
  
  

MODEL DE TEXT ARGUMENTATIV
(subiectul al II-lea, proba scrisã)

Scrie un text de tip argumentativ, de 15-20 de rânduri, despre necesitatea culturii, pornind de la ideea exprimatã în urmãtoarea afirmaţie: „Azi civilizaţia şi cultura sunt ca douã trenuri ce merg pe linii paralele, dar în direcţii opuse: pe mãsurã ce civilizaţia creşte, cultura scade.” (Vasile Bãncilã, Filozofia vârstelor)

În opinia mea, cultura se constituie într-o parte integrantă a matricei definitorii a fiinţei umane. Ceea ce deosebeşte însă oamenii este atitudinea lor faţă de fenomenul cultural, în căutarea propriei personalităţi.
În primul rând, civilizaţia şi cultura s-au dezvoltat concomitent, una fiindu-i indispensabilă celelilalte. De cele mai multe ori, totuşi, ni se poate părea ca ele merg pe drumuri separate, cã nu ar converge spre acelaşi punct. În realitate însă, în timp ce civilizaţia este mai degrabă instanţa exterioară în care toţi oamenii trăiesc şi îşi exersează capacităţile, cultura este lumea interioară a individului, esenţa sa intelectuală şi puntea de legãtură cu civilizaţia. Deşi, la modul general, cultura nu este (sau nu ar trebui să fie) apanajul unei elite, acestea există, sub forma academiilor naţionale. Ele sunt considerate etaloane ale culturii şi puncte de reper ale civilizaţiei, semn că şi la nivel colectiv cultura are acelaşi rol binefăcător ca la nivel individual.
În al doilea rând, falia dintre civilizaţie şi cultură pe care o sesizează Vasile Băncilă este mult mai evidentă în societatea noastră. Cel puţin în ultimele două secole, mediul românesc a fost şi este supus unui proces de „ardere a etapelor”, de importare a unor forme fără fond. Într-un astfel de climat cultural, atenţia acordată culturii alunecă spre latura prozaică a lumii, restrângând-o spre cercurile elitiste.
În concluzie, civilizaţia şi cultura sunt indisolubil legate, iar dezvoltarea uneia nu merită să se facă în detrimentul celeilalte.

WALT WHITMAN – poetul Americii

WALT WHITMAN (1819 – 1892) este cel mai mare poet american şi unul dintre clasicii de frunte ai literaturii mondiale din sec. XIX. El a fost unul dintre reprezentanţii tranziţiei de la transcendentalism la realism, opera sa arătându-se influenţată de ambele curente. Opera sa a fost tradusă în mai mult de douăzeci şi cinci de limbi străine. Walt Whitman este unul din cei mai influenţi şi controversaţi poeţi din canonul american. Scrierile sale au fost caracterizate drept un „rude shock” („şoc puternic”) şi drept „the most audacious and debatable contribution yet made to American literature” (cea mai îndrăzneaţă şi discutabilă contribuţie adusă până acum literaturii americane). Aşa cum scrie Walt Whitman în „Leaves of Grass (By Blue Ontario's Shore)”, „Rimele şi versificatorii pier... America îşi va justifica existenţa, daţi-i timp...”

În ce constă grandoarea poeziei lui Whitman, ce anume alcătuieşte esenţa personalităţii sale poetice? Răspunsul este: sentimentul măreţiei "omului liber"! Întreaga sa forţă de scriitor constă în democratismul său, al cărui sens contemporan nu poate să scape nimănui. El constată că, pe acest pământ, popoarele vor să fie libere şi să trăiască în pace şi prietenie.Gândul lui merge mai departe, comparând această coexistenţă terestră cu armonia universală, din care marea prietenie a pământenilor face parte integrantă.
Originalitatea lui Whitman constă în stilul său curgător şi inspirat, de o simplitate maiestoasă, cu care se adresează oamenilor. Whitman n-a scris la întâmplare, la voia "inspiraţiei"; o lectură atentă a poemelor sale lasă să se întrevadă planul lui de lucru.

Întreaga exegeză whitmaniană este de acord că marele poet este "omul unei singure cărţi", că "Fire de iarbă" – în ediţii necontenit revizuite – a constituit mesajul acestui scriitor modern. Revalorificând ce ne-a lăsat Walter Whitman, să aruncăm o privire, din perspectiva actualităţii, asupra artei şi tematicii sale favorite, asupra originalităţii şi prezenţei lui în literatura universală.
La prima ediţie, cartea cuprindea numai 12 poeme, pentru ca ediţia ultimă să însumeze aproape 400. Ar fi eronat să conchidem că "Firele de iarbă" sunt o acumulare cronologico-tipografică de cânturi; cartea este, dimpotrivă, un edificiu arhitectonic bine chibzuit. Această carte este expresia totală şi definitivă a unui suflet omenesc, a autorului ei, a cărui viaţă a urmărit unul şi acelaşi ţel, acela de "a ajuta popoarele să asigure relaţii prieteneşti, peste graniţe, să se cunoască mai bine între ele şi să întărească colaborarea paşnică".

"În univers nu există ceva mai divin decât omul. Totul se rezumă la cultul fiinţei umane."

"A vedea, a auzi, a pipăi sunt tot atâtea minuni; fiecare parte, fiecare particulă din făptura mea este o minune."

"Oare mă contrazic? Foarte bine, mă contrazic. Sunt vast, cuprind mulţimi."

"Acum văd care este secretul formării omului ideal: este să creşti în aer liber şi să mănânci şi să dormi cu pământul."

"Cred că firul de iarbă nu este mai neînsemnat decât ziua stelară. Şi furnica-i la fel de perfectă. Şi un fir de nisip sau un ou de ciocănitoare. Şi brotăcelul este o capodoperă comparabilă cu cele mai mari."

"Un copil m-a întrebat: Ce e iarba? aducându-mi un smoc în mânuţe.
Ce să-i spun, să-i răspund? Decât el nici eu nu ştiu mai mult.
E poate însăşi stema firii mele ţesută din verdele fir al speranţei.
Poate că e năframa lui Dumnezeu
Darul lui înmiresmat, amintire lăsată-ntr-adins pe pământ,
Cu numele lui, de stapan, într-un colţ, să se poată zări şi să nu iscodim: A cui o fi?
Poate că însăşi iarba e un prunc, odraslă a unei lumi vegetale.
Sau poate că este un hieroglif uniform,
Şi înseamnă: Eu cresc deopotrivă pe zonele largi şi zonele înguste,
Cresc mare, la fel printre negri şi albi, pentru toţi deopotrivă, sărman sau congressman."

"Străine, în calea ta de mă-ntâlneşti şi simţi ce mult ai vrea să-mi spui o vorbă, de ce să nu mi-o spui,
Şi-atunci, de ce să nu-ţi vorbesc şi eu?"

PROGRAMA ISTORIE

PROGRAMA BACALAUREAT ISTORIE 2009

I. Precizări

În cadrul examenului de bacalaureat 2009, Istoria are statut de disciplină opţională. Istoria poate fi aleasă la proba D, la proba E sau la proba F, în funcţie de filiera şi profilul liceului absolvit.

Proba de examen la Istorie este o probă scrisă cu durata de 3 ore.

Prezenta programă pentru examenul de bacalaureat se fundamentează pe programele şcolare pentru clasa a IX-a - a XII-a, aprobate prin O.M.E.C.T / O.M.Ed.C în perioada 2004-2006.
Curriculum-ul liceal valorifică latura formativă a învăţării, fiind centrat pe achiziţionarea de competenţe. De aceea, prezenta programă pentru examenul de bacalaureat la Istorie vizează competenţe şi conţinuturi prin parcurgerea cărora s-au format şi s-au dezvoltat aceste competenţe.

II. COMPETENŢE DE EVALUAT

1. Utilizarea eficientă a comunicării şi a limbajului de specialitate

• 1.1. Construirea unor explicaţii şi argumente intra - şi multidisciplinare cu privire la evenimente şi procese istorice

• 1.2. Formularea de argumente referitoare la un subiect istoric

• 1.3. Folosirea limbajului adecvat în cadrul unei prezentări scrise

• 1.4. Evidenţierea relaţiei cauză – efect într-o succesiune de evenimente sau procese istorice

2. Exersarea demersurilor şi acţiunilor civice democratice

• 2.1. Extragerea informaţiei esenţiale dintr-un mesaj

• 2.2. Recunoaşterea continuităţii, schimbării şi a cauzalităţii în evoluţia socială

3. Aplicarea principiilor şi a metodelor adecvate în abordarea surselor istorice

• 3.1. Selectarea şi comentarea surselor istorice pentru a susţine/ combate un punct de vedere

• 3.2. Descoperirea în sursele de informare a perspectivelor multiple asupra evenimentelor şi proceselor istorice

• 3.3. Analiza diversităţii sociale, culturale şi de civilizaţie în istorie pornind de la sursele istorice

• 3.4. Realizarea de conexiuni între informaţiile oferite de sursele istorice şi contextul vieţii cotidiene

4. Utilizarea surselor istorice, a metodelor şi a tehnicilor adecvate istoriei pentru

rezolvarea de probleme

• 4.1. Utilizarea adecvată a coordonatelor temporale şi spaţiale relative la un subiect istoric

• 4.2. Construirea de sinteze tematice

III. DOMENII DE CONŢINUT / CONŢINUTURI

A. POPOARE ŞI SPAŢII ISTORICE

1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

B. OAMENII, SOCIETATEA ŞI LUMEA IDEILOR

1. Viziuni despre modernizare în Europa secolelor XIX – XX: curente şi politici culturale,

identităţi naţionale şi identitate europeană

2. Secolul XX – între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România şi în Europa

3. Constituţiile din România

C. STATUL ŞI POLITICA

1. Autonomii locale şi instituţii centrale şi în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII)

2. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX)

3. România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă

D. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

1. Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii

2. România şi concertul european; de la „criza orientală” la marile alianţe ale secolului XX

3. România în perioada „Războiului rece”

Notă! Pregătirea candidaţilor şi elaborarea subiectelor pentru examenul de bacalaureat 2009 se vor realiza în conformitate cu prevederile prezentei programe de bacalaureat şi a programelor şcolare aflate în vigoare pentru clasele a IX-a - a XII-a.Manualul şcolar este doar unul dintre suporturile didactice utilizate de profesori şi de elevi în predare-învăţare, conţinutul acestuia fiind valorificat în funcţie de specificările din prezenta programă de bacalaureat şi din programele şcolare corespunzătoare filierei/ profilului/ specializării.

Calendarul examenului de bacalaureat

CALENDARUL

Examenului de bacalaureat – 2009

Sesiunea iunie – iulie 2009

1 - 8 mai 2009 Înscrierea candidaţilor

12 iunie 2009 Încheierea cursurilor pentru clasa a XII-a

22 - 23 iunie 2009 Limba si literatura română – proba A – proba orală

23 - 24 iunie 2009 Limba si literatura maternă – proba C – proba orală

24 – 25 iunie 2009 Limba si literatura modernă – proba B – proba orală

26 iunie 2009 Limba si literatura română – proba A – proba scrisă

29 iunie 2009 Limba si literatura maternă – proba C – proba scrisă

30 iunie 2009 Proba obligatorie a profilului – proba D – proba scrisă

1 iulie 2009 O probă la alegere din aria curriculară corespunzătoare specializării –

proba E – probă scrisă sau practică

2 iulie 2009 O probă la alegere dintre disciplinele din celelalte arii

curriculare corespunzătoare specializării –

proba F – probă scrisă sau practică

5 iulie 2009 Afisarea rezultatelor (până la orele 16:00) si depunerea contestaţiilor (orele 16:00 – 20:00)

7 – 8 iulie 2009 Rezolvarea contestaţiilor

9 iulie 2009 Afisarea rezultatelor finale

CALENDARUL

Examenului de bacalaureat – 2009

Sesiunea iunie – iulie 2009

1 - 8 mai 2009 Înscrierea candidaţilor

12 iunie 2009 Încheierea cursurilor pentru clasa a XII-a

22 - 23 iunie 2009 Limba si literatura română – proba A – proba orală

23 - 24 iunie 2009 Limba si literatura maternă – proba C – proba orală

24 – 25 iunie 2009 Limba si literatura modernă – proba B – proba orală

26 iunie 2009 Limba si literatura română – proba A – proba scrisă

29 iunie 2009 Limba si literatura maternă – proba C – proba scrisă

30 iunie 2009 Proba obligatorie a profilului – proba D – proba scrisă

1 iulie 2009 O probă la alegere din aria curriculară corespunzătoare specializării –

proba E – probă scrisă sau practică

2 iulie 2009 O probă la alegere dintre disciplinele din celelalte arii

curriculare corespunzătoare specializării –

proba F – probă scrisă sau practică

5 iulie 2009 Afisarea rezultatelor (până la orele 16:00) si depunerea contestaţiilor (orele 16:00 – 20:00)

7 – 8 iulie 2009 Rezolvarea contestaţiilor

9 iulie 2009 Afisarea rezultatelor finale

Bacalaureat - Stilurile funcţionale ale limbii române

STILURILE FUNCŢIONALE ALE LIMBII ROMÂNE

Stilul funcţional este o variantă a limbii care îndeplineşte funcţia de comunicare într-un domeniu de activitate determinat. În orice limbă există câteva stiluri funcţionale; modelul fiecăruia s-a constituit într-o anumită perioadă istorică şi evoluează continuu.
Stilurile funcţionale din limba română sunt:
- stilul oficial (juridico-administrativ);
- stilul ştiinţific;
- stilul publicistic (jurnalistic);
- stilul colocvial (familiar);
- stilul beletristic (artistic).

1. Stilul oficial realizează funcţia de comunicare în sfera relaţiilor oficiale: administraţie, diplomaţie, justiţie etc.
Caracteristici:
- respectă normele limbii literare la fiecare nivel (fonetic, lexical, gramatical, stilistic);
- este obiectiv şi impersonal;
- este lipsit de încărcătură afectivă (neutru din punct de vedere expresiv);
- este accesibil, clar şi precis;
- modul de exprimare este formal.
Particularităţi lingvistice:
a). la nivel lexical are terminologie specifică : adeverinţă, adresă, cerere, certificat, domiciliu, dosar, indemnizaţie, proces-verbal, referat;
b). la nivel morfologic sunt frecvente:
- substantivele provenite din infinitive lungi ( respectarea, anunţarea, afişarea etc.);
- infinitivul cu valoare de imperativ (a anunţa, a se respecta, a nu încălca etc.);
- viitorul cu valoare de imperativ (va anunţa, va solicita, va respecta etc.);
- reflexivul-pasiv (se vor depune, se vor afişa, se va anunţa etc.);
- verbele impersonale şi verbele personale folosite personal (a trebui, a se cuveni etc.);
- expresiile verbale impersonale ( e bine, e necesar, e util etc.);
- adverbele şi locuţiunile adverbiale de tipul : în mod necesar, în mod obligatoriu;
- prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale de tipul : în calitate de, în scopul, pe baza, în vederea, în consens cu, referitor la;
c). la nivel sintactic sunt frecvente grupurile predicative cu verbele a trebui şi a putea.
d). la nivel stilistic se caracterizează prin:
- prezenţa unor clişee (formule de adresare: introductive, de încheiere);
- coordonarea în frază ca mijloc principal de organizare a conţinutului;
- lipsa predicatului/ verbului copulativ (fumatul interzis, intrarea oprită);
- respectarea unor reguli de prezentare grafică (articole, alineate, paragrafe etc.).

2. Stilul ştiinţific realizează comunicarea în domeniile ştiinţei şi tehnicii.
Caracteristici:
- respectă normele limbii literare la fiecare nivel (fonetic, lexical, gramatical, stilistic);
- este obiectiv şi impersonal;
- este lipsit de încărcătură afectivă (neutru din punct de vedere expresiv);
- este accesibil, clar şi precis;
- termenii sunt folosiţi cu sensul propriu.
Particularităţi lingvistice:
a). la nivel lexical:
- fiecare domeniu al ştiinţei şi tehnicii are o terminologie proprie;
- termenii lexicali sunt de obicei monosemantici;
- sunt frecvente neologismele;
- se folosesc cuvinte formate cu pseudoprefixe (antebraţ, contraofensivă, cvasicomplet, extrafin, izotermic) şi elemente de compunere savantă (aerodrom, biografie, cardiologie, cronologie, futurologie) ;
- termenii lexicali se folosesc în forme apropiate pe plan internaţional (computer, microbiologie, televiziune);
- b). la nivel morfologic sunt frecvente:
- substantivele abstracte provenite din infinitive lungi sau din adjective (calmarea, injectarea, contragerea etc.);
- infinitivul cu valoare de imperativ în note şi observaţii (a revedea, a se observa etc.);
- înlocuirea persoanei I sg. cu persoana I pl. (pluralul autorului, pluralul academic);
c). la nivel sintactic predomină subordonarea faţă de coordonare;
d). la nivel stilistic sunt folosite procedee care au ca scop organizarea discursului ştiinţific:
- coordonarea sub diferite forme: enumeraţie şi repetiţie, paralelism şi antiteză;
- citatul ca punct de plecare, argument sau material demonstrativ;
- digresiunile incluse în textul comunicării sau prezentate ca note, observaţii, adnotări în subsolul paginii;
- succesiunea întrebare – răspuns ca modalitate de construcţie a discursului ştiinţific.

3. Stilul publicistic îndeplineşte o funcţie de mediatizare, de largă informare asupra evenimentelor politice, sociale, economice, culturale, sportive, ştiinţifice etc. şi de influenţare a opiniei publice.
Caracteristici:
- contopeşte două tipuri de comunicare: informativă şi afectivă;
- exprimă o tendinţă, o atitudine;
- are o varietate excepţională de forme: apel, articol, comentariu, comunicat, convorbire, corespondenţă, cronică, declaraţie, editorial, foileton, interviu, manifest, masă rotundă, reportaj, scrisoare, ştire;
- unele forme se apropie de stilul ştiinţific, altele de stilul colocvial sau artistic;
- conţinutul reflectă realitatea imediată şi este completat de mijloace extralingvistice: caricatură, fotografie, schemă, tabel.
Particularităţi lingvistice:
- este stilul cel mai sensibil la inovaţie;
- respectă, în general, normele limbii literare;
- recurge la figuri de stil şi procedee artistice, construcţii retorice, întreruperi şi digresiuni etc.;
- foloseşte frecvent citatul din surse directe şi verificate ;
- utilizează titluri şocante, formulări eliptice ca să atragă atenţia cititorului sau ca să-i stârnească interesul;
- este prezentă în proporţii diferite tonalitatea polemică.

4. Stilul colocvial îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera relaţiilor particulare, în planul vieţii cotidiene. Este stilul funcţional folosit de toţi vorbitorii unei limbi, care şi-l însuşesc încă din primii ani de viaţă.
Caracteristici:
- pendulează între abundenţă şi economie în exprimare;
- recurge la mijloace nonverbale : gesturi, mimică;
- are o mare încărcătură afectivă;
- regulile şi normele sunt frecvent încălcate;
- se manifestă particularităţi regionale sau socio-profesionale;
- presupune relaxarea şi naturaleţea comunicării.
Particularităţi lingvistice:
a). la nivel lexical se întrebuinţează termeni argotici, elemente de jargon, neologisme la modă sau cuvinte proprii diferitelor graiuri;
b). la nivel morfo-sintactic se folosesc:
- pronume, adjective şi adverbe nehotărâte;
- aproximări prin numerale şi substantive;
- forme pronominale şi verbale regionale;
- enunţuri fragmentate;
- izolări, inversiuni, elipse;
- digresiuni, paranteze;
c). la nivel stilistic se întrebuinţează : diminutive, augmentative, cuvinte peiorative, superlative expresive, construcţii cu interjecţii, vocative, imperative, clişee lingvistice, abrevieri, zicale şi proverbe.

5. Stilul beletristic este propriu comunicării literar-artistice; are un grad mare de expresivitate.
Caracteristici:
- exprimă idei şi sentimente transmise prin intermediul imaginii artistice care apelează la sensibilitatea şi imaginaţia auditoriului;
- valorifică toate sectoarele lexicului : arhaisme, regionalisme, neologisme, cuvinte populare, argou, jargon, ştiinţific, tehnic;
- limbajul este bogat, variat, cuprinzând cuvinte polisemantice, sensuri figurate, sinonime;
- valorifică resurse expresive ale tuturor nivelurilor limbii : fonetic, lexical, morfologic, sintactic, stilistic.

CALITĂŢILE STILULUI

Stilul reprezintă însumarea trăsăturilor caracteristice care particularizează modul de exprimare al unui individ, al unui grup social bine definit sau chiar al unui popor. Lingviştii împart atributele stilului, generate de exigenţele comunicării, în două grupe: calităţile generale (care sunt obligatorii pentru toţi vorbitorii unei limbi) şi calităţile particulare (care definesc specificul fiecărei pesonalităţi).

CALITĂŢILE GENERALE ALE STILULUI

1. Claritatea: înlănţuirea logică a ideilor; conţinut accesibil; construcţii sintactice corecte.
Opuse clarităţii: ambiguitatea, obscuritatea, echivocul, nonsensul, pleonasmul şi paradoxul.
2. Proprietatea: folosirea celor mai potrivite cuvinte, sensuri, structuri sintactice în exprimarea ideilor şi sentimentelor; alegerea registrului stilistic adecvat, potrivit conţinutului; concordanţă deplină între conţinut şi expresie.
Opuse proprietăţii: amestecul de elemente specifice unor stiluri diferite; neadecvarea formei la conţinut.
3. Precizia: folosirea riguroasă, precisă, a cuvintelor, structurilor pentru exprimarea ideilor; organizarea clară, logică; absenţa digresiunilor.
Opuse preciziei: prolixitatea (comunicarea încărcată de cuvinte de prisos), digresiunea (abaterea de la ideea centrală).
4. Corectitudinea: respectarea normelor limbii literare.
Opuse corectitudinii : abaterile de orice fel de la normele exprimării corecte (fonetisme regionale, dialectale şi structuri sintactice folosite greşit sau neadecvate conţinutului).
5. Puritatea: utilizarea cuvintelor, formelor, sensurilor,structurilor sintactice admise de limba literară; omogenitatea structurilor lingvistice.
Opuse purităţii: folosirea unor cuvinte, forme şi structuri neadmise de limba literară (cuvinte şi expresii argotice vulgare sau triviale).

CALITĂŢILE PARTICULARE ALE STILULUI

1. Naturaleţea: exprimarea firească, degajată, lipsită de constrângeri, rezultat al stăpânirii perfecte a resurselor limbii.
Opuse naturaleţii: afectarea şi emfaza, folosirea unor cuvinte preţioase, menite să impresioneze.
2. Simplitatea: reliefarea valorii sugestive a cuvintelor, formelor şi a structurilor sintactice simple.
Opuse simplităţii: simplismul, superficialitatea.
3. Armonia (eufonia): armonizarea perfectă a părţilor operei, folosirea cuvintelor care conferă muzicalitate comunicării.
Opuse armoniei: cacofonia, succesiunea unor sunete care crează sonorităţi neplăcute.
4. Demnitatea: folosirea cuvintelor admise de simţul cultivat al limbii, evitarea aceea ce este trivial, grosolan, vulgar.
Opuse demnităţii: exprimarea trivială, vulgară.
5. Concizia: utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare comunicării.
Opuse conciziei: exprimarea confuză, poliloghia.
6. Fineţea: subtilitatea exprimării, rafinamentul ei, limbajul aluziv, al subînţelesurilor.
Opusă fineţii: platitudinea.
7. Umorul: prezentarea cu îngăduinţă a aspectelor ridicole ale vieţii.
Opuse umorului : rigiditate, emfază.
8. Ironia: prezentarea unor aspecte negative prin disimularea lor (zeflemea, persiflare, batjocură, satiră, autoironie, sarcasm).
Opusă ironiei: prezentare neutră.
9. Oralitatea: folosirea consecventă a particularităţilor de expresie proprii limbii vorbite (parataxa – coordonarea prin virgulă, termeni comici, interjecţii, adverbe şi onomatopee, expresii hazlii).
Opusă oralităţii: rigiditatea.

Bacalaureat - LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNÃ

LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNÃ

BIBLIOGRAFIE

I. Prozã
1. Basmul cult: Povestea lui Harap Alb de Ion Creangã
2. Nuvela: Moara cu noroc de Ioan Slavici sau Alexandru Lãpuşneanul de Costache Negruzzi
3. Romanul
a) tradiţional: Baltagul de Mihail Sadoveanu sau Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon
b) modern: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de rãzboi de Camil Petrescu sau
Maitreyi de Mircea Eliade
c) obiectiv: Ion de Liviu Rebreanu sau Baltagul de Mihail Sadoveanu
d) subiectiv: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de rãzboi de Camil Petrescu sau
Maitreyi de Mircea Eliade
e) realist, balzacian: Enigma Otiliei de G. Cãlinescu
f) postbelic: Moromeţii de Marin Preda sau Cel mai iubit dintre pãmânteni de Marin Preda


II. Dramaturgie
1. Comedia: O scrisoare pierdutã de Ion Luca Caragiale
2. Forme ale teatrului modern: Iona de Marin Sorescu sau Cântãreaţa chealã de Eugen Ionescu


III. Poezie
1. Paşoptismul: Vasile Alecsandri – Pasteluri (Mezul iernei)
2. Epoca marilor clasici: Mihai Eminescu – Luceafãrul, Floare-albastrã, Scrisoarea I
3. Prelungiri ale romantismului şi clasicismului: Octavian Goga – De demult...
4. Simbolismul: George Bacovia – Plumb, Sonet (sau Lacustrã, Amurg violet, Decor)
5. Modernismul:
a) Tudor Arghezi: Testament, Flori de mucigai
b) Lucian Blaga: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Paradis în destrãmare
c) Ion Barbu: Joc secund, Riga Crypto şi lapona Enigel
6. Tradiţionalismul:
a) Vasile Voiculescu - În Grãdina Ghetsimani
b) Ion Pillat – Aci sosi pe vremuri
7. Neomodernismul: Nichita Stãnescu – Cãtre Galateea, Lecţia despre cub (sau În dulcele stil clasic)
8. Postmodernismul: Mircea Cãrtãrescu – Levantul, O motocicletã parcatã sub stele (sau Poema chiuvetei)


IV. Epoci, ideologii, curente literare
1. Umanismul
2. Iluminismul
3. Clasicismul
4. Romantismul – Dacia literarã - Mihail Kogãlniceanu
– Junimea – Convorbiri literare – Titu Maiorescu
5. Realismul
6. Simbolismul
7. Modernismul – Sburãtorul – Eugen Lovinescu
8. Tradiţionalismul – Gândirea – Nichifor Crainic
9. Avangarda
10. Postmodernismul

V. Studii de caz/ Dezbateri
1. Originea şi evoluţia limbii române (Latinitate şi dacism)
2. Formarea conştiinţei istorice
3. Rolul literaturii în perioada paşoptistã
4. România, între Occident şi Orient
5. Criticismul junimist
6. Orientãri tematice în romanul interbelic
7. Diversitate tematicã, stilisticã şi de viziune în poezia interbelicã
8. Orientãri avangardiste
9. Identitate culturalã în context european
10. Tipuri de roman în perioada postbelicã

INSULA PAŞTELUI

Din ziua descoperirii de către olandezi, Insula Paştelui, această oază pierdută în ,,imensele pustietăţii marine” ale Pacificului de Sud, a fost înconjurată de un halo de mister şi legendă. Statuile ei uriaşe i-au adus o celebritate care nu s-a dezminţit timp de două veacuri. Ceea ce se vorbeşte despre insulă, chiar în cercurile cultivate, poate fi considerat de domeniul folclorului. Se crede despre ea că ar fi ultimul vestigiu al unui continent scufundat, locul unei civilizaţii odinioară strălucitoare. Se vorbeşte chiar despre ,,căi triumfale” care traversează insula şi se pierd în mare.
Locuitorii pe care europenii i-au găsit sunt clasaţi în general ca ,,sălbatici” sau ,,degeneraţi”, incapabili să fi ridicat monumentele în mijlocul cărora îşi duceau o viaţă nenorocită. S-a stabilit adeseori o legătură între această insulă şi vechile civilizaţii ale Americii Centrale şi de Sud, statuile sale păstrând - se zice- secretul unor migraţii milenare. În Statele Unite, Insula Paştelui a fost legată de un anume continent Mu, al cărui fast dispărut este chiar descris într-o carte de succes .

Lucrări având caracter ştiinţific vorbesc despre o civilizaţie megalitică ce s-ar întins din Asia până în Insula Paştelui şi ale cărei vestigii impunătoare s-ar mai afla în Indonezia şi Micronezia. Uriaşa construcţie din Tinga, replică îndepărtată a dolmenelor din Cornwall, ar fi una din martorele mute ale trecerii prin insulele Polineziei a acestui popor de constructori. Pentru aceşti oameni îndrăgostiţi de dimensiuni colosale Insula Paştelui n-ar fi fost decât o etapă. Ei s-ar fi dus şi pe continentul american unde poarta monolită de la Tiahuanaco şi palatele de la Cuzco le-au păstrat memoria.
Însă asemenea insulelor Tahiti, Marchize sau Hawai, Insula Paştelui, departe de a fi acoperişul unei lumi scufundate , a luat naştere în urma unor erupţii vulcanice de acum zeci de mii de ani. Toţi vulcanii sunt stinşi astăzi şi au încetat probabil să mai azvârle lavă sau zgură cu câteva mii de ani înainte de a fi văzuţi de vreo fiinţă omenească.
Statuile Uriaşe - au făcut gloria Insulei Paştelui. Ele sunt şi vor rămâne simbolul trecutului misterios al insulei. Prezenţa lor pe acest pământ singuratic şi golaş este în continuare o enigmă, la fel ca în ziua în care Roggeveen, primul european care le-a văzut, a scris în jurnalul său de bord: ,, Aceste figuri de piatră ne-au umplut de uimire căci nu ne-am putut închipui în ce fel au fost ridicate, de către oameni lipsiţi de frânghii solide sau de ustensile…”.
Azi statuile zac, ca nişte epave greoaie şi nu lasă să se întrevadă lupta artistului cu materia. Cele mai multe sunt culcate pe burtă şi nu se vede decât ceafa plată şi îngustă, sau spatele uşor arcuit care se lăţeşte sub cordon. Aceste aşa-zise statui sunt de fapt nişte busturi enorme, nişte monştri cu cap prea lung pentru trunchiul lor. Culoarea lor gălbuie aduce o notă discordantă în tonalitatea peisajului. Tuful din care sunt făcute se dezagregă cu uşurinţă şi unele par să se fi topit sub ploi pentru a se reîntoarce în pământul din care au ieşit.
Ar fi totuşi nedrept să nu le mai găsim azi nici o măreţie sculpturilor care nu se mai află pe soclurile lor şi au fost distruse de oameni în timp. Trebuie să fim conştienţi de splendoarea lor de altădată. Acest sanctuar a fost dominat de cincisprezece statui, azi răsturnate, cu excepţia părţii inferioare a uneia care se mai află pe piedestalul ei din bazalt. În cădere capul alteia s-a desprins de trunchi şi s-a sprijinit de nişte pietre. Pe faţă se disting încă două orbite adânci, ca acelea ale unui craniu. Acest spectacol macabru este potrivit într-un loc unde totul sugerează comparaţii funebre. Totul pare să fie îndoliat: câmpia acoperită de resturi vulcanice, pietrele de bazalt, pereţii mausoleului şi chiar marea care se zbuciumă încet pe lespezile de lavă neagră, calcinată.
Acest bust decapitat, acest cap cu privire goală ne ajută să reaşezăm, în imaginaţie, cei cincisprezece uriaşi pe piedestalele lor. Ni-i putem închipui, aşa cum au fost cândva: în picioare, cu spatele spre mare şi fixând cu orbitele lor mari faleza înaltă de la Ranoraraku. Asemenea vechilor civilizaţii ale Asiei şi aici se află exprimată aceeaşi dorinţă de a uni satisfacţia estetică cu stupoarea. Aceşti coloşi ameţitori într-un univers minuscul, la oameni cu resurse limitate - iată miracolul Insulei Paştelui.
Monştri grosolani şi colţuroşi trebuie să fi oferit un spectacol straniu la asfinţitul soarelui sau în nopţile cu lună, când siluetele lor e profilau în Pacific. S-a spus c-au fost ridicate pentru a apăra pământul de duşmanii veniţi pe mare. Interpretare romantică şi absurdă, căci statuile erau cu spatele la adversar şi priveau colinele rotunjite şi câmpiile pietroase în interiorul insulei. Lupta dintre ocean şi insulă le este indiferentă cu toate că valurile se năpustesc, distrugătoare, asupra ţărmului. Ele descompun încet statuile şi falezele care le suportă.
S-a vorbit mult despre expresia dispreţuitoare a statuilor. Această expresie este dispreţuitoare mai ales la cele de lângă vulcan, cu buze subţiri şi reliefate, pline de desconsiderare. La statuile de lângă aha-uri, această expresie e mai puţin evidentă. Probabil că unele statui au fost pictate. Aha-ul Vinapu care a fost curăţat de dărâmături şi a devenit un fel de pivniţă, mai adăposteşte fragmente de statui care, protejate de intemperii, prezintă urme de vopsea roşie şi albă.



Semnificaţia statuilor uriaşe

Prima interpretare care se impune este aceea că statuile uriaşe reprezintă divinităţi adorate odinioară de pascuani( locuitori ai insulei). Roggeveen a fost atât de convins că ele reprezintă idoli, încât i s-a părut chiar că indigenii ar avea un cult faţă de ele. ,,Băştinaşii - a scris el - se aşează pe vine, cu capul plecat şi ridică, apoi coboară, braţele cu palmele întinse.”
Ceilalţi călători n-au remarcat nici un fel de cult. Indigenii au manifestat uimire, dar niciodată supărare, când străinii au scotocit prin mausolee.

Pascuanii moderni susţin că statuile nu au fost ridicate decât pentru a înfrumuseţa mausoleele. Aceasta a fost şi explicaţia dată misionarilor, de către indigenii crescuţi în vechile tradiţii. Există în lucrările arhitecturale de proporţii din Polinezia un element de vanitate şi de rivalitate, o dorinţă puternică de a stârni uimire şi de a depăşi vecinul. Astăzi, această tendinţă se exprimă prin plăcerea de a produce statui de lemn mai mari decât ale vecinului.

Ziua Naţională a României

1 DECEMBRIE 1918
Unirea tuturor românilor într-o singură ţară

1 Decembrie este Ziua Naţională a României, adoptată prin lege după înlăturarea regimului comunist. Din punct de vedere istoric, la 1 Decembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 de delegaţi şi sprijinită de peste 100.000 de români veniţi din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o Rezoluţie prin care s-a consfinţit unirea tuturor românilor din Transilvania, întreg Banatul (cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre) şi Ţara Ungurească (Crişana, Sătmar şi Maramureş) cu România.

Alba Iulia fusese aleasă de către Consiliul Naţional Român Central, pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanţii poporului românesc din Transilvania, în cea mai mare zi din istoria acestui popor, pentru două pricini. La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, biruitor la Selimbăr, îşi făcuse intrarea în Alba Iulia. Ea a fost capitala strălucitului domn în timpul scurt cât el reuşise să săvârşească cea dintâi unire a Ţărilor Române. La 1784, pe acelaşi platou al Cetăţii, Horia şi Cloşca, sufereau supliciul frângerii pe roată, pentru că avuseră curajul să ceară o viaţă mai bună pentru neamul lor.
Ziua de 1 Decembrie 1918 încununează deci lupta românilor transilvăneni pentru Unitate Naţională şi marchează momentul creării României Mari, situându-se in continuarea precedentelor acţiuni unioniste ale fraţilor din Basarabia (27 martie 1918) şi Bucovina (15 / 28 noiembrie 1918). Poporul român a ştiut atunci sa valorifice admirabil conjunctura internaţională favorabilă creată în urma primului război mondial şi a destrămării imperiilor Ţarist şi Austro-Ungar. Aşa cum sublinia si istoricul Florin Constantiniu, “…Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit. [...]
Delegaţii participante la Marea Adunare de la Alba Iulia:



UNIREA BASARABIEI

Basarabia este prima provincie care s-a unit cu patria-mamă. Acest eveniment a avut loc pe fondul dezmembrării Imperiului Ţarist şi afirmării dreptului la autodeterminare al popoarelor. Basarabia fusese încorporată de Rusia încă din 1812. La 27 martie 1918, Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a votat în favoarea Unirii Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabiei) cu România, dupa cum urmează: din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”



UNIREA BUCOVINEI

Bucovina, în traducere “Pădure de fag”, este numele dat Ţării de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt de austrieci în 1775. După pacea încheiată la Kuciuk-Kainargi în 1774, în urma războiului ruso-turc început în 1768, austriecii, ca recompensă că i-au ajutat pe turci, cerură “o rectificare de frontieră în sudul Galiţiei”, necesară trecerii din Transilvania în Galiţia, nou anexată. Astfel, contra bani grei şi daruri scumpe, Turcia cedă Austriei un “coridor” care cuprindea nu o fâşie îngustă de teren, ci întreg ţinutul Cernăuţilor, cea mai mare parte a ţinutului Sucevei, vechea capitală a Moldovei, cu mausoleul descălecătorilor de la Rădăuţi şi cu mormântul lui Ştefan de la Putna. Bucovina a fost a doua provincie care s-a unit cu patria-mamă. Acum 90 de ani, la 28 Noiembrie 1918, a avut loc proclamarea unirii Bucovinei cu România, moment istoric important în făurirea statului naţional unitar român, alături de unirea anterioară Basarabiei - la 27 Martie - şi de unirea ulterioară a Transilvaniei, la 1 Decembrie 1918.

UNIREA TRANSILVANIEI
Transilvania a fost a treia provincie care s-a unit cu patria-mamă. Unirea Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii.
“Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.”
Episcopul Iuliu Hossu dă citire Declaraţiei de la Alba Iulia

Unirea din 1918 într-un singur stat a tuturor românilor s-a realizat,aşadar, ca expresie a voinţei populare într-un context favorabil. Tratatele de pace din 1919- 1920 au recunoscut de jure o situaţie deja existentă, rod al acţiunii românilor înşişi. S-a creat astfel un cadru favorabil dezvoltării româneşti, intrată într-o nouă etapă a evoluţiei sale. Marea Unire din 1918 a încununat aspiraţiile de veacuri ale românilor de a vieţui într-un singur stat. Ea a fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale interne. De asemenea, au contribuit la edificarea ei o generaţie importantă de oameni politici precum: regele Ferdinand, Ionel Brătianu,Iuliu Maniu, Ion Nistor, Take Ionescu, Ion Inculeţ, Nicolae Iorga şi mulţi alţi.

Bibliografie:
***Documente privind istoria României din 1821, vol. I-IV,Bucureşti, 1959-1982
***Desăvârşirea unificării statului naţional, Editura Academiei RSR, Bucureşti,1968
Georgescu, Vlad, Istoria Românilor, Editura Humanitas, Bucureşti,1992
Scurtu, Ioan, Bulei, Ioan, Democraţia la români, 1866-1938, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990

Remember

Una dintre rubricile permanente în trecutul revistei a fost Constelaţii lirice. Mai întâi timid, apoi cu încredere în talentul lor, aici şi-au publicat poemele mulţi dintre elevii liceului, unii participând ulterior la concursul Tinere condeie, unde au obţinut chiar premii. Iubitori de poezie încã de pe bãncile liceului, aceştia i-au rãmas fideli pe mai departe, îndreptându-se spre facultãţile de litere, fiind actualmente profesori de literaturã.
De aceea, am decis sã postãm aici câteva dintre textele publicate în Constelaţii lirice de-a lungul celor opt ani de apariţie a revistei.

Revelaţie
Bunicului meu

Fluturi grei
au împânzit toaca:
au îmblânzit Timpul
cu aripile gri.

Alerg în genunchi,
sub pietre sure
în cripta adâncã
la El.

I-am smuls apripile frânte
din patrafirul cernit.
Şi lacrimile vechi
de sub ochiu-i hipnotic
Le-am tãinuit în nisip.

Copacul a plâns
şi a nins cu aripi dalbe...
Cimitirul e alb
Şi m-a iertat.
(Claudia Popescu, Athanor, nr. 3, februarie,1999)


Timp

Un câine a urlat
în lunã
un ornic a mãsurat
prea mult
urletul care a coborât
între noi

Zgomot în vis

Dã-mi un autograf pe un vis
Şi un condei sã îl scriu
Reflectoare albastre
ţipã la cerul meu.
Flash-urile lor ancestrale
mocnesc.
Rock! Rock! sunã metalic
zguduind în urechi visul,
perfid şi obraznic.
(Claudia Popescu, Athanor, nr. 4, octombrie, 1999)

Iluzie

Plâng.
De ce? Nu ştiu.
Privesc prin fereastra aburitã
şi vãd cã e toamnã.
E pustiu şi soarele a început
sã se cufunde în beznã.
Mãrul din faţa casei s-a dezgolit,
s-a dezgolit de frunze şi, odatã cu el şi sufletul meu
plin de iubire.

Plâng. De ce oare? Nu ştiu.
Sticla rece a ferestrei pãstreazã conturul unui chip.
Tresar – e chipul tãu !
Încerc sã te sãrut,
sã-ţi prind capul în mâini.
Te ating: eşti rece.

Pe sticla aburitã, urme de sânge.
O lacrimã se prãbuşeşte
pe pervazul prãfuit.
A fost ultima!


Mântuire

Printre flãcãri se-aude
Un ţipãt de teamã.
Focul mistuie suflete,
Rãneşte trupuri.

Salvare... plouã acum –
Spume de apã
Transformã totul în scrum.

Fum...
(Andreea Negulescu, Athanor, nr. 7, aprilie, 2001)

Acolo existã adevãr

Printre spume de ploaie
Nu existã durere;
Spaima de moarte nu doare.
Nu mai este putere...
Puterea de-a trãi nu existã.

Nimeni nu râde în hohote.
Numai zâmbete pline de amãrãciune.
Nimeni nu plânge de fericire.
Doar suspine se aud din mormânt.

Între rai şi infern suntem noi
Şi luptãm sã rãmânem aici.
Nu-mi dau seama nici eu şi nici voi
Cã totul e o iluzie.

Suntem prinşi în mormântul acesta
Unde nu existã nimic,
Unde totul e rece şi umed,
Unde este doar urã şi chin.

Aici poposesc doar suflete bolnave
Ce suspinã de dorul de nori...
Acolo pot râde, acolo pot plânge,
Acolo existã adevãr.
(Andreea Negulescu, Athanor, nr. 8, decembrie, 2001)

Grãdina soartei

Farmec grevat în colţul unui zâmbet;
Lacrimi albastre în colţuri de mãrgele...
Voal alb adie peste trupul zvelt
Cuţit înfipt în pântec de fecioarã.

Katharsis

Pãmânt înzãpezit
De lacrimi îngheţate
Ascult tãcerea ninsorii
Şi plâng.

Lacul

Un nor alb mã poartã în derivã
Pe apa unui lac
Mare cât sufletul unui copil cuminte
Şi curat ca sunetul unei viori Stradivarius

Plutesc... simt; gândesc şi privesc
Cerul senin presãrat de apus
Mã simt ca în inima unui sfânt.
Linişte, curãţenie, claritate.
Tac… nu vreau pe pãmânt,
Vreau sã plutesc pe veci.
(Andreea Negulescu, Athanor, nr. 10-11, aprilie, 2003)

Cu Bacovia

E toamnă târzie şi-i frig,
Mai tremură gândul prin frunze uscate…
Sunt singură şi-mi vine să strig,
Tăcerii înfiorate.

Mă-mbrac în violet
Slujind zeiţei Movia.
Sunt în mine nervi de toamnă şi plumb
Ca-n Bacovia.


Final de vis

Fâşii de cer pluteau în rouă
Plângând cu lacrimi de copil
Sub asfinţitul unei raze
Îmbrăţisându-se timid.

Secaseră cuvinte şi iluzii
Căci doar tăcerea mai avea ceva de zis.
Încet, văzduhul se stingea-n ţărână
Şi se lăsa amurgul unui vis.

Acum, mai rătăceşte amintirea
Cu spinul ei de fulgere-otrăvite.
Un cer apus de mult, ca o himeră,
Un gând topit în ierni deszăpezite.

Cu paşii reci se stinge şi regretul
În viaţa efemeră de un ceas,
A încetat să plângă infinitul
Şi mor în pace lacrimi de pripas.


A căzut o frunză...

A căzut o frunză-n calea ta
Rătăcind pe-a vântului aripă,
Ai văzut-o şi-n aceeaşi clipă
Ai întristat-o, călcând peste ea.

N-are grai să strige-n urma ta
Şi nici curaj să spună că o doare.
Şi-a rămas pierdută pe cărare,
Praful şi vântul trecut-au peste ea.

Stătea lipită de pământ şi se-ntreba,
Ce-ar face dacă vântul ar lua-o
Şi-o clipă-n palma ta ar aşeza-o ?
Dar a rămas acolo, undeva…

A căzut o frunză-n calea ta
Şi cine ştie câte-or să mai cadă,
Dar nu ai să ştii niciodată
Că prima frunză căzută-n drumul tău
Am fost chiar eu…


Recunosc

Şi totuşi recunosc că
Iarba iubeşte speranţa, că
Trandafirul iubeşte sinceritatea, că
Marea iubeşte eternul.
Ce se va întâmpla când
Voi recunoaşte că te iubesc ?
Iarba îţi va mângâia părul,
Trandafirul – privirea,
Iar marea? Marea – bucuria.
(Simona Diaconu, Athanor, nr. 12-13, aprilie, 2004)

Paşii mei

Paşii mei, pe unde aţi trecut,
Pe ce drumuri lungi, nemăsurate?
Ce poveri de gând aţi dus în spate,
Care stâncă v-a însângerat ?

Paşii mei, pe unde aţi trecut,
Pe sub care neştiută poartă,
Când plângea prin şanţuri frunza moartă
Şi vuia pe uliţi vânt temut?

Paşii mei, pe unde aţi trecut…
Vreau din voi să isc un crâng de şoapte,
Dar mă poartă spre adânc de noapte
Ca pe-o frunză... ultimul meu pas.


Invocaţie

Nici arma vântului nu mai atacă,
Nici ochiul soarelui nu mai sleieşte.
Se las-o vreme dublă şi opacă
Şi bate ceasul a bronchie de peşte.

Cad stele şi meteoriţi de spuză
Şi cad şi zei şi îngerii tomnatici,
Încât ne-ngheaţă cifrele pe gură,
Întru aceste triste matematici.


Peisaj de iarnă

În corlată torc motanii, adunaţi pe lângă vatră,
Fulgii cad şi-n bătătură, amorţit, un câine latră.
Şi-n tăcerea din odaie doar un greiere sub grindă
Mai îngână răşchitorul care deapănă în tindă.

Lângă foc, o mâţă sură stă culcată pe podele
Ascultând cum ard în vatră, ţiuind, nişte surcele.
Ea se uită înainte pe fereastră, somnoroasă,
Cum cad fulgii de zăpadă şi alene-n jos se lasă.
(Daniel Radeş, Athanor, nr. 12-13, aprilie, 2004)

ATHANOR - scurt istoric

În octombrie 1998, la iniţiativa doamnei profesoare de limba şi literatura românã Lidia Cristea şi cu sprijinul conducerii de atunci a şcolii, a apãrut Athanor, revistã a elevilor din Grupul Şcolar Industrial Utilaj Chimic Gãeşti. Peisajul revistelor şcolare era unul sãrac la acea vreme, astfel cã ideea a fost primitã cu entuziasm, atât de profesori, cât şi de elevii liceului. Trecând peste dificultãţile oricãrui început de drum, Athanor a reuşit sã se impunã rapid, atât la nivel local, cât şi judeţean. Numele sãu, care a nedumerit la început, a devenit cunoscut şi apreciat, astfel cã, dupã numai trei apariţii, obţinea deja locul I la etapa judeţeanã a concursului revistelor şcolare şi era citat în Dicţionarul scriitorilor dâmboviţeni.
De ce Athanor? Întrebare pe care şi-au pus-o mulţi cititori de-a lungul timpului...
«Athanor!
Ştiţi, athanorul, conform dicţionarului mitologic, era cuptorul alchimiştilor. În athanor încercau ei sã transforme în aur, celelalte metale. [...] Rolul şcolii nu este altul decât acela de a pune în luminã, prin procedee adesea alchimice, grãuntele acela de aur care sãlãşluieşte în fiecare om...
De ce ATHANOR?
Pentru cã revista noastrã va încerca sã extragã acel nobil metal care zace ascuns în adâncul sufletelor şi al minţilor colegilor noştri şi pe care-l putem numi creativitate, dragoste de frumos, hãrnicie, umor, frumuseţe moralã şi fizicã, cinste, curaj, altruism... Şi atâtea altele...»(Athanor, nr. 1, octombrie, 1998).
Au trecut deja zece ani de atunci. Premiile obţinute la concursuri s-au înmulţit. Colectivele de redacţie şi profesorii coordonatori s-au schimbat… ca şi editurile la care – cu mari eforturi, financiare şi nu numai – a fost publicatã revista în tot acest timp. În aşteptarea acelor sponsori care sã faciliteze editarea revistei (sponsori ce n-au apãrut nici pânã în ziua de azi, cu o singurã excepţie), profesorii coordonatori s-au vãzut nevoiţi sã apeleze la cunoştinţe şi prieteni, directori de edituri.
Astfel, primele cinci numere din Athanor (colectivul de redacţie fiind îndrumat atunci de doamna profesoarã Lidia Cristea) au fost publicate la Editura Bibliotheca din Târgovişte. Începând din decembrie 2000, profesorii coordonatori Gabriela Bãdoiu şi Georgeta Stan au apelat la editura Pandora M din Târgovişte, unde, prin amabilitatea domnului Ion Mãrculescu, au fost editate urmãtoarele şase numere. A urmat Editura Carminis din Piteşti (numãrul dublu 12-13) şi editura CCD Dâmboviţa (ultimul numãr, în 2006).
Revista şi-a întrerupt de atunci activitatea, pentru cã dificultãţile financiare au fost mai puternice decât dorinţa noastrã de a menţine viu ceea ce în timp devenise un brand al şcolii – Athanorul. Activitatea publicisticã a elevilor liceului a continuat însã, deorece între timp au apãrut douã reviste de specialitate – Foton (fizicã) şi Symbol (matematicã). Şi se pare se aflã în pregãtire o a treia...
Faptul acesta nu poate decât sã ne bucure şi sã ne încurajeze sã continuãm proiectul lansat în urmã cu zece ani – revista care sã reflecte activitatea şi preocupãrile elevilor noştri, revistã scrisã de elevi pentru elevi.
Încercãm un alt format deocamdatã, o revistã publicatã în spaţiul virtual, însã nu abandonãm ideea ca materialele apãrute aici sã fie reunite într-un numãr aniversar, editat de specialişti în domeniu şi tipãrit în cât mai multe exemplare. Şi poate de data aceasta vor apãrea şi sponsorii! (Speranţa moare ultima...)