Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor state Moldova şi Ţara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări.
În amplul program de renaştere naţională a spiritului şi instituţiilor naţionale, de înscriere a ţărilor române în evoluţia modernă a Europei, publicat în formă de broşură în august 1848 la Cernăuţi, Mihail Kogălniceanu făcea din unire cheia de boltă a edificiului naţional.
,,Pe lângă toate aceste radicale instituţii, singurele care ne pot regenera patria, apoi Partida Naţională mai propunea una ca cununa tuturor, ca cheia bolţei fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional; aceasta este Unirea Moldovei cu Ţara Românească, pe temeiul punturilor de mai sus, şi care se vor putea modifica de către Adunarea Obştească Constituantă a ambelor ţări unite; o Unire dorită de veacuri de toţi românii cei mai însemnaţi, a amânduror Principatelor; o unire pre care după spiritul timpurilor, cu armele în mână au vroit să o săvârşească Ştefan cel Mare şi Mihail Viteazul, carele şi ajunsese a se intitula: <>. Astăzi însă împrejurările ne sunt favorabile casă putem realiza aceea ce strămoşii noştri le-au fost cu putinţă numai a adori.”
În 1848 Nicolae Bălcescu adresându-se generaţiei sale de luptători spunea: ,,…Vrem să fim o naţie una, puternică şi liberă prin dreptul şi datoria noastră, pentru binele nostru şi al celorlalte naţii, căci voim fericirea noastră şi avem o misie a împlini în omenire.”Activiştii de la 1848 şi-au continuat activitatea şi după acest an, mai ales în emigraţie, atâta vreme cât în ţară propaganda unionistă era stânjenită. Încă din fazele preliminare al Congresului de la Paris, din1856, reprezentantul Franţei, contele Walewski a abordat problema Unirii Principatelor. Noul stat ar reprezentat o barieră naturală în calea Rusiei Ţariste. Publicaţiile presei europene a timpului ilustrează solidaritatea opiniei publice cu cauza nobilă a poporului român. Astfel, când Congresul de la Paris şi-a început lucrările, problema românească avea deja anvergură europeană. Reprezentanţii Marilor Puteri s-au pronunţat în conformitate cu interesele lor. Astfel, Franţa a cerut Unirea sub un principe străin; Rusia a susţinut-o, doar cu dorinţa dezbinării concertului european, iar Prusia şi Sardinia, din raţiuni care priveau propriile lor obiective politice; Anglia nu s-a pronunţat lăsând problema deschisă. Împotriva Unirii au fost de la început Austria şi Turcia. Adunările ad-hoc din 1857 dau posibilitatea românilor de a-şi exprima dorinţele, nu însă de a lua hotărâri. Răzbate dorinţa tuturor indiferent de clasă socială dea se uni.
Convenţia de la Paris din 1858 nici nu acorda românilor Unirea dar nici nu se opunea. Cu plusurile şi minusurile sale, actul constituţional adoptat la Paris a reprezentat un cadru propice înfăptuirii unităţii naţionale româneşti, nu degeaba Vasile Boerescu afirma că ,,depinde de noi dacă vom şti să înfăptuim Unirea”. ,,Europa ne-a ajutat”, rostea acelaşi om politic, ,,rămâne să ne ajutăm noi înşine”. Şi întradevăr trecând peste dorinţa Marilor Puteri, românii realizează Unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti prin dubla alegerea a lui A. I. Cuza ca domn la 5 ianuarie 1859 la Iaşi şi 24 ianuarie 1859 la Bucureşti, punând astfel Europa în ,,faţa faptului împlinit”.
ALEXANDRU IOAN CUZA
(1859 – 1866 )
Odată instalat pe tronurile reunite ale Ştefan cel Mare şi Mircea cel Bătrân, Principele Domnitor şi-a îndreptat toate eforturile spre recunoaşterea de către Marile Puteri suzerană şi garante a faptului împlinit – Unirea Principatelor sub un singur Domnitor, pământean – ce contravenea restrictivelor stipulaţii cuprinse în Convenţia de la Paris, 1858, privind noua organizare a Principatelor Române.
Cuza- Vodă nu era un om solemn, pompos, formalist. Nu învăţase nicăieri eticheta Habsburgilor si ceremonialul lui Carol Quintul sau al lui Filip Tenebrosul; nu ştia si nu voia sa ştie cum se orânduiesc la un jubileu fasoanele, de la cele mai măreţ oaspete străin până la cel din urma lingău de curte şi de ogradă. Eticheta a suferit continuu de pe urma unui Domn care se cufunda bucuros de rândurile mulţimii, ca să afle, ca să îndrepte, ca să pedepsească şi să mângâie, ca să miluiască pe ascuns de ochii lumii - cum a făcut apoi, păstrându-i moştenirea, buna si miloasa lui soţie - cu un cuvânt ca să răspundă nevoii sufleteşti a neamului acestuia, de a fi iubit de suveranul sau şi de a-l iubi în schimb, călduros, fără rezerve, din toata inima.
În discursul rostit la 5/17 ianuarie 1859 în cadrul Adunării Elective, Mihail Kogălniceanu a prezentat alegerea lui A. I. Cuza ca domn al Moldovei sub semnul renaşterii naţionale: ,,Alegându-te pre tine Domn în ţara noastră, noi am voit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou. Fii dar omul epocei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul: fă ca legea să fie tare:iar Tu, Măria ta, ca Domn, fii bun şi blând, fii bun, mai ales pentru aceia pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători şi răi.”
Coincidenţă fericită, Prinţul Unirii îşi începea domnia pe când fraţii întru gintă latină, italienii mărşăluiau viguros, războinic chiar, spre înfăptuirea unităţii lor naţionale.
Domnia lui Cuza Vodă stă sub semnul unei nerăbdătoare dorinţe de a ajunge din urma Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întâmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţământului (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării.
Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decreteaza (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi codul penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi s-au înfiinţat primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională.
Spre sfârşitul domniei Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărâtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22-11/23 februarie 1866. La această abdicare a contribuit chiar Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin).
Al. I. Cuza a murit la 15 mai 1873 la Heidelberg, departe de ţară, după şapte ani de exil dureros. Trupul lui a fost adus în ţară şi înmormântat la Ruginoasa. Atmosfera – aşa cum o descriu contemporanii – a fost aceea specifică tragediei antice. Pe Cuza îl plângeau marile mulţimi pe care la trezise, prin reformele lui, la o viaţă nouă. Despre însemnătatea uriaşei sale opere a vorbit la acest ceas de despărţire primul dintre sfetnicii şi colaboratorii lui, Mihail Kogălniceanu: ,,Alexandru I nu are trebuinţă de istoriograf. El singur şi-a scris istoria sa prin legi, prin actele cu care a făcut un stat, o societate alta decât acea ce i s-a fost dat, când l-am proclamat Domnitor. În cei şapte ani de ilustră şi eternă memorie, Vodă Cuza nu numai că a fost om onest, dar şi-a ţinut totdeauna cuvântul Său. Aici, în faţa unui mormânt deschis, în faţa acestei figuri care va fi pururi glorioasă, nu ne este permis să facem polemici, dar suntem datori să spunem că nu greşalele lui L-au răsturnat, ci faptele lui cele mari.”
Bibliografie
• Valeriu Stan, Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984.
• Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, Editura Sport - Turism, 1985.
• Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, Iaşi, Editura Junimea, 2001.
Diana Cojocãreanu, clasa a XII-a C
