Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză, OTAN în franceză; în română cel mai des se foloseşte abrevierea NATO, dar şi abrevierea OTAN este folosită câteodată) este o alianţă politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat în Washington pe 4 aprilie, 1949. Celălalt nume oficial al ei este echivalentul în limba engleză, North Atlantic Treaty Organisation, sau NATO.
Organizaţia Atlanticului de Nord, a luat fiinţa ca o alianţă formată din state independente, interesate în menţinerea păcii şi apărarea propriei independenţe prin solidaritate politică şi printr-o forţa militară defensivă corespunzatoare, capabilă să descurajeze şi, dacă ar fi necesar, să răspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptata împotriva ei sau a statelor membre. Cel mai important pasaj al tratatului este Articolul V, care declară:
Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naţunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice.
Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva aliaţiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze Uniunuea Sovietică ca şi cum ar fi fost atacată ea însăşi. Totuşi temuta invazie sovietică din Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului pe 12 septembrie, 2001 în răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.
Iniţial, aceste state au fost: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda si S.U.A. Grecia şi Turcia s-au alăturat alianţei în februarie 1952. Germania a aderat ca Germania de Vest în 1955, iar unificarea germană din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile Germaniei de Est. Spania a fost admisă pe 30 mai 1982, iar fostele ţări semnatare ale Pactului de la Varşovia au aderat fie pe 12 martie 1999 (Polonia, Ungaria şi Cehia), fie în anul 2004 (România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania şi Bulgaria).
Franţa s-a retras din comanda militară în 1966, dar a revenit în 1992. Islanda, singura ţară membră NATO care nu are o forţă militară proprie, s-a alăturat organizaţiei cu condiţia de a nu fi obligată să participe la război.
Secretarii Generali ai NATO
• Lord Ismay (1952-1957)
• Paul-Henri Spaak (1957-1961)
• Dirk Stikker (1961-1964)
• Manlio Brosio (1964-1971)
• Joseph Luns (1971-1984)
• Lord Carrington (1984-1988)
• Manfred Wörner (1988-1994)
• Willy Claes (1994-1995)
• Javier Solana (1995-1999)
• Lord Robertson (1999-2003)
• Jaap de Hoop Scheffer (2004 - prezent)
Bucur Cristina, clasa a XII- a A
Organizaţia Atlanticului de Nord, a luat fiinţa ca o alianţă formată din state independente, interesate în menţinerea păcii şi apărarea propriei independenţe prin solidaritate politică şi printr-o forţa militară defensivă corespunzatoare, capabilă să descurajeze şi, dacă ar fi necesar, să răspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptata împotriva ei sau a statelor membre. Cel mai important pasaj al tratatului este Articolul V, care declară:
Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naţunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice.
Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva aliaţiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze Uniunuea Sovietică ca şi cum ar fi fost atacată ea însăşi. Totuşi temuta invazie sovietică din Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului pe 12 septembrie, 2001 în răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.
Iniţial, aceste state au fost: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda si S.U.A. Grecia şi Turcia s-au alăturat alianţei în februarie 1952. Germania a aderat ca Germania de Vest în 1955, iar unificarea germană din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile Germaniei de Est. Spania a fost admisă pe 30 mai 1982, iar fostele ţări semnatare ale Pactului de la Varşovia au aderat fie pe 12 martie 1999 (Polonia, Ungaria şi Cehia), fie în anul 2004 (România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania şi Bulgaria).
Franţa s-a retras din comanda militară în 1966, dar a revenit în 1992. Islanda, singura ţară membră NATO care nu are o forţă militară proprie, s-a alăturat organizaţiei cu condiţia de a nu fi obligată să participe la război.
Secretarii Generali ai NATO
• Lord Ismay (1952-1957)
• Paul-Henri Spaak (1957-1961)
• Dirk Stikker (1961-1964)
• Manlio Brosio (1964-1971)
• Joseph Luns (1971-1984)
• Lord Carrington (1984-1988)
• Manfred Wörner (1988-1994)
• Willy Claes (1994-1995)
• Javier Solana (1995-1999)
• Lord Robertson (1999-2003)
• Jaap de Hoop Scheffer (2004 - prezent)
Bucur Cristina, clasa a XII- a A
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu