Eminesciana

Trebuiau sã poarte un nume
de Marin Sorescu

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă 
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe, 
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători 
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli 
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari, 
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii -
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".

Dar fiindcă auzeau mereu 
Lătrând la stâna lor câinii, 
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii 
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber 
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor 
Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate, 
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei 
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei, 
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari, 
Cât istoria noastră, 
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii, 
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei, 
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea 
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri 
Care tot colindau pe deasupra lor 
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea 
Trebuiau să poarte un nume, 
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.