Legenda spune că
în preajma iernii, o mică pasăre nu a mai putut să plece spre ţările calde,
întrucât avea o aripă ruptă. Tremurând de frig, pasărea a încercat să se
adăpostească în frunzişul unui stejar şi a unui ulm stufos, dar ambii copaci au
refuzat-o, de teamă că le va mânca fructele. Disperată, aceasta s-a culcat în
zăpadă, aşteptând să moară. Deodată a auzit chemarea unui brad, care îi
promitea ocrotire. Astfel, pasărea a fost salvată.
Dar, în seara de
Crăciun, un vânt teribil a suflat cu putere peste pădure şi toţi copacii şi-au
pierdut frunzele, în afară de bradul cel generos, pe care Dumnezeu l-a
răsplătit pentru gestul de bunăvoinţă şi i-a păstrat frunzişul verde, oricât de
aspre au fost vicisitudinile iernilor care au umat.
O altă legendă, din nordul Europei,
povesteşte că, odată, în vremi foarte îndepărtate, au pornit la drum lung trei
virtuţi surori (Speranţa, Iubirea şi Credinţa), căutând copacul care să le
reprezinte: înalt ca Speranţa, mare ca Iubirea şi trainic precum Credinţa. După
îndelungi căutări, surorile călătoare au găsit bradul, pe care l-au iluminat cu
razele stelelor, devenind astfel primul pom sfânt împodobit de Crăciun.
Bradul este considerat un arbore
sfânt pentru că vârful său se îndreaptă spre înaltul cerului dumnezeiesc, iar
ramurile sale rămân permanent verzi, amintind de viaţa veşnică.
Datina folosirii bradului de Crăciun
a fost preluată de la romanii antici, care îşi împodobeau locuinţele cu un brad
sau cu crenguţe de brad în timpul serbărilor. Până în secolul al XII-lea,
brazii de Crăciun nu erau împodobiţi. Localnicii îi atârnau de tavan cu vârful
în jos, obicei pe care nimeni nu l-a putut explica. A urmat apoi o lungă
perioadă în care se foloseau crenguţe de brad pentru împodobirea caselor.
Primul brad,
în Lituania Evului Mediu
Primul brad împodobit a apărut la
Riga, în Lituania, în anul 1510. În anul 1521 prinţesa Hélene de Mecklenburg a
adus la Paris obiceiul împodobirii bradului, după ce s-a căsătorit cu ducele de
Orleans.
Spre desfătarea colectivităţii, în
anul 1605 a fost înălţat primul brad de Crăciun într-o piaţă publică din
Strassburg, împodobit numai cu mere roşii. În acelaşi an, la Breslau, ducesa
Dorothea Sybille von Schlesian împodobeşte primul brad, aşa cum îl vedem şi în
prezent. Globurile confecţionate din sticlă argintată de Thuringia au apărut
abia în anul 1878 şi au fost rapid generalizate la toate popoarele creştine din
lume.
În Anglia, bradul de Crăciun a
apărut, prima dată, în anul 1841, când prinţul Albert (de origine germană) a
dăruit un brad soţiei sale, celebra regină Victoria, şi l-a instalat în
castelul Windsor. În vârful bradului era instalat un înger înlocuit, ulterior,
cu o stea, pentru a aminti de steaua văzută de cei trei magi veniţi de la
răsărit. Acest obicei s-a răspândit cu repeziciune în clasa mijlocie şi în
casele muncitorilor englezi, atât din metropolă, cât şi din colonii.
Bradul de Crăciun a ajuns în
Statele Unite, în anul 1749, odată cu coloniştii germani stabiliţi în
Pennsylvania şi cu mercenarii plătiţi să lupte în Războiul de Secesiune. În
anul 1804, soldaţii din Fort Dearborn au tăiat brazi din pădure cu care şi-au
decorat bărăcile în timpul sărbătorilor de iarnă, dedicate naşterii Mântuitorului.
Se consemnează în istoria americană
că sărbătoarea Crăciunului cu împodobirea bradului a fost legalizată pentru
prima dată în statul Alabama, în anul 1836.
Tot din secolul al XIX-lea s-a
păstrat tradiţia, iniţiată de un cofetar din statul Indiana (SUA), care
propunea folosirea unor acadele în formă de baston alb, simbolizând puritatea
şi existenţa fără de păcate a lui Iisus. Ulterior, s-au adăugat trei dungi
roşii, pentru a simboliza Sfânta Treime şi durerea suferită de Hristos pe
cruce, O altă dungă roşie, mai lată, va reprezenta sângele vărsat de Iisus
pentru întreaga omenire.
Istoricii americani au consemnat că
obiceiul împodobirii bradului a ajuns şi la Casa Albă din Washington, în anul
1880, dar ulterior, a fost interzis de preşedintele Theodore Roosevelt,
motivând pericolul unui incendiu şi necesitatea protejării mediului. După o
anumită perioadă, tradiţia ornării bradului a fost reluată în anul 1923 şi este
păstrată până în prezent, cu tot fastul cuvenit.
Începând din anul 1930, brazi de
mari dimensiuni au fost amplasaţi în pieţe sau locuri publice, iar cei
artificiali au apărut după anii 70.
Primul brad
românesc la curtea regelui Carol I
Primul brad care a fost împodobit la
sărbătorile Crăciunului a fost văzut la palatul principelui Carol I de Hohenzollern,
după venirea în Principatele Române, în anul 1866. În noaptea de Crăciun,
prinţii şi prinţesele invitate la palat împodobeau bradul, cântând în versiunea
germană:
„O, Tannenbaum,
o, Tannebaum,
Wir grun sind
deine Blatter !“
De atunci, poporul român nu şi-a
putut imagina sărbătoarea Crăciunului fără bradul împodobit în casă, în curte
sau într-un spaţiu public, frecventat mult de locuitori. Împodobirea devine cel
mai plăcut moment pentru toţi membrii familiei, îndeosebi pentru copii, care
aşteaptă cu nerăbdare venirea lui Moş Crăciun. Toţi copiii îşi imaginează
drumul parcurs de Moş Crăciun, într-o sanie trasă de reni, parcurgând spre ei
drumul din nordul Finlandei (localitatea Ravaniemi, unde este locuinţa
moşului).
Ritualurile legate de serbările Crăciunului
diferă, de la o zonă la alta, în funcţie de tradiţiile moştenite din generaţie
în generaţie. În unele zone, membrii
familiei se adună în seara de Crăciun, în jurul bradului, iar cel mai vârstnic
desface sacul cu daruri şi înmânează fiecăruia cadourile meritate, începând cu
copiii. Există şi obiceiul ca toţi membrii familiei să stea în jurul mesei, iar
în faţa fiecăruia, pe masă, să fie câte un brad mic, alături de cadourile
cuvenite. Bradul, gata ornat, este
încărcat cu mere roşii, nuci poleite, dulciuri, figurine, jucării, conuri
aurite, globuri din sticlă argintată, beteală, panglici colorate, ghirlande.
Bucuria colectivă se manifestă
atunci când bradul de Crăciun este instalat într-un loc public, unde este
admirat de toţi vizitatorii.
