Este o zi de noiembrie. Afarã peisajul pare coborât dintr-un tablou al unui pictor celebru care a pus roşu aprins pe frunzele de viţã sãlbaticã şi galben ruginiu pe cele de nuc. Iarba încã verde contrasteazã puternic cu galbenul roşcat al crãiţelor înflorite.
Frunzele cad cu mişcãri de aripi moi. Odatã ajunse pe pãmânt formeazã un covor foşnitor în care se aud paşii oricui. Rãspândind tristeţe, vântul cu a lui suflare mãturã frunzele pe aleile pustii. Printre ramurile goale, împodobite de luminã, crivãţul cântã la xilofon. La început, notele sunt interpretate cu uşurinţã, apoi rafalele perturbã întreaga simfonie ! Copacii ofteazã, iar lacrimile de promoroacã picurã una câte una peste frunzele moarte.
Vreau sã aud cântecul pãsãrelelor, dar degeaba! Dupã un timp în care parcã totul a încremenit se aude cioc… cioc… cioc! Este ciocãnitoarea care-şi cautã hrana sub scoarţa maronie a copacului!
În aer miresmele de toamnã plutesc, fiind accentuate de parfumul fin al gutuilor pufoase. A cãzut bruma! Iarba, crizantemele şi pãmântul par trase într-o foiţã de staniol argintiu. Pânzele de pãianjen s-au transformat în fire de mohair pufos din care natura împleteşte haine pentru crizantemele care încã îşi desfac bobocii încântându-ne cu cascade de flori.
Dintr-o datã cerul devine plumburiu! Soarele încearcã din toate puterile sã iasã dintre nori, însã aceştia, ca o mantie de fum, îi îngreuneazã efortul disperat!
Oare iarna cu ajutoarele sale bate la uşã???
Valentin Negoi, clasa a IX-a A
Frunzele cad cu mişcãri de aripi moi. Odatã ajunse pe pãmânt formeazã un covor foşnitor în care se aud paşii oricui. Rãspândind tristeţe, vântul cu a lui suflare mãturã frunzele pe aleile pustii. Printre ramurile goale, împodobite de luminã, crivãţul cântã la xilofon. La început, notele sunt interpretate cu uşurinţã, apoi rafalele perturbã întreaga simfonie ! Copacii ofteazã, iar lacrimile de promoroacã picurã una câte una peste frunzele moarte.
Vreau sã aud cântecul pãsãrelelor, dar degeaba! Dupã un timp în care parcã totul a încremenit se aude cioc… cioc… cioc! Este ciocãnitoarea care-şi cautã hrana sub scoarţa maronie a copacului!
În aer miresmele de toamnã plutesc, fiind accentuate de parfumul fin al gutuilor pufoase. A cãzut bruma! Iarba, crizantemele şi pãmântul par trase într-o foiţã de staniol argintiu. Pânzele de pãianjen s-au transformat în fire de mohair pufos din care natura împleteşte haine pentru crizantemele care încã îşi desfac bobocii încântându-ne cu cascade de flori.
Dintr-o datã cerul devine plumburiu! Soarele încearcã din toate puterile sã iasã dintre nori, însã aceştia, ca o mantie de fum, îi îngreuneazã efortul disperat!
Oare iarna cu ajutoarele sale bate la uşã???
Valentin Negoi, clasa a IX-a A
