Povestea bradului de Crăciun

Legenda spune că în preajma iernii, o mică pasăre nu a mai putut să plece spre ţările calde, întrucât avea o aripă ruptă. Tremurând de frig, pasărea a încercat să se adăpostească în frunzişul unui stejar şi a unui ulm stufos, dar ambii copaci au refuzat-o, de teamă că le va mânca fructele. Disperată, aceasta s-a culcat în zăpadă, aşteptând să moară. Deodată a auzit chemarea unui brad, care îi promitea ocrotire. Astfel, pasărea a fost salvată.

Dar, în seara de Crăciun, un vânt teribil a suflat cu putere peste pădure şi toţi copacii şi-au pierdut frunzele, în afară de bradul cel generos, pe care Dumnezeu l-a răsplătit pentru gestul de bunăvoinţă şi i-a păstrat frunzişul verde, oricât de aspre au fost vicisitudinile iernilor care au umat.

            O altă legendă, din nordul Europei, povesteşte că, odată, în vremi foarte îndepărtate, au pornit la drum lung trei virtuţi surori (Speranţa, Iubirea şi Credinţa), căutând copacul care să le reprezinte: înalt ca Speranţa, mare ca Iubirea şi trainic precum Credinţa. După îndelungi căutări, surorile călătoare au găsit bradul, pe care l-au iluminat cu razele stelelor, devenind astfel primul pom sfânt împodobit de Crăciun.

            Bradul este considerat un arbore sfânt pentru că vârful său se îndreaptă spre înaltul cerului dumnezeiesc, iar ramurile sale rămân permanent verzi, amintind de viaţa veşnică.

            Datina folosirii bradului de Crăciun a fost preluată de la romanii antici, care îşi împodobeau locuinţele cu un brad sau cu crenguţe de brad în timpul serbărilor. Până în secolul al XII-lea, brazii de Crăciun nu erau împodobiţi. Localnicii îi atârnau de tavan cu vârful în jos, obicei pe care nimeni nu l-a putut explica. A urmat apoi o lungă perioadă în care se foloseau crenguţe de brad pentru împodobirea caselor.

Primul brad, în Lituania Evului Mediu

            Primul brad împodobit a apărut la Riga, în Lituania, în anul 1510. În anul 1521 prinţesa Hélene de Mecklenburg a adus la Paris obiceiul împodobirii bradului, după ce s-a căsătorit cu ducele de Orleans.

            Spre desfătarea colectivităţii, în anul 1605 a fost înălţat primul brad de Crăciun într-o piaţă publică din Strassburg, împodobit numai cu mere roşii. În acelaşi an, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesian împodobeşte primul brad, aşa cum îl vedem şi în prezent. Globurile confecţionate din sticlă argintată de Thuringia au apărut abia în anul 1878 şi au fost rapid generalizate la toate popoarele creştine din lume.

            În Anglia, bradul de Crăciun a apărut, prima dată, în anul 1841, când prinţul Albert (de origine germană) a dăruit un brad soţiei sale, celebra regină Victoria, şi l-a instalat în castelul Windsor. În vârful bradului era instalat un înger înlocuit, ulterior, cu o stea, pentru a aminti de steaua văzută de cei trei magi veniţi de la răsărit. Acest obicei s-a răspândit cu repeziciune în clasa mijlocie şi în casele muncitorilor englezi, atât din metropolă, cât şi din colonii.

            Bradul de Crăciun a ajuns în Statele Unite, în anul 1749, odată cu coloniştii germani stabiliţi în Pennsylvania şi cu mercenarii plătiţi să lupte în Războiul de Secesiune. În anul 1804, soldaţii din Fort Dearborn au tăiat brazi din pădure cu care şi-au decorat bărăcile în timpul sărbătorilor de iarnă, dedicate naşterii Mântuitorului.

            Se consemnează în istoria americană că sărbătoarea Crăciunului cu împodobirea bradului a fost legalizată pentru prima dată în statul Alabama, în anul 1836.

            Tot din secolul al XIX-lea s-a păstrat tradiţia, iniţiată de un cofetar din statul Indiana (SUA), care propunea folosirea unor acadele în formă de baston alb, simbolizând puritatea şi existenţa fără de păcate a lui Iisus. Ulterior, s-au adăugat trei dungi roşii, pentru a simboliza Sfânta Treime şi durerea suferită de Hristos pe cruce, O altă dungă roşie, mai lată, va reprezenta sângele vărsat de Iisus pentru întreaga omenire.

            Istoricii americani au consemnat că obiceiul împodobirii bradului a ajuns şi la Casa Albă din Washington, în anul 1880, dar ulterior, a fost interzis de preşedintele Theodore Roosevelt, motivând pericolul unui incendiu şi necesitatea protejării mediului. După o anumită perioadă, tradiţia ornării bradului a fost reluată în anul 1923 şi este păstrată până în prezent, cu tot fastul cuvenit.

            Începând din anul 1930, brazi de mari dimensiuni au fost amplasaţi în pieţe sau locuri publice, iar cei artificiali au apărut după anii 70.

Primul brad românesc la curtea regelui Carol I

            Primul brad care a fost împodobit la sărbătorile Crăciunului a fost văzut la palatul principelui Carol I de Hohenzollern, după venirea în Principatele Române, în anul 1866. În noaptea de Crăciun, prinţii şi prinţesele invitate la palat împodobeau bradul, cântând în versiunea germană:

„O, Tannenbaum, o, Tannebaum,

Wir grun sind deine Blatter !“

            De atunci, poporul român nu şi-a putut imagina sărbătoarea Crăciunului fără bradul împodobit în casă, în curte sau într-un spaţiu public, frecventat mult de locuitori. Împodobirea devine cel mai plăcut moment pentru toţi membrii familiei, îndeosebi pentru copii, care aşteaptă cu nerăbdare venirea lui Moş Crăciun. Toţi copiii îşi imaginează drumul parcurs de Moş Crăciun, într-o sanie trasă de reni, parcurgând spre ei drumul din nordul Finlandei (localitatea Ravaniemi, unde este locuinţa moşului).

            Ritualurile legate de serbările Crăciunului diferă, de la o zonă la alta, în funcţie de tradiţiile moştenite din generaţie în generaţie.  În unele zone, membrii familiei se adună în seara de Crăciun, în jurul bradului, iar cel mai vârstnic desface sacul cu daruri şi înmânează fiecăruia cadourile meritate, începând cu copiii. Există şi obiceiul ca toţi membrii familiei să stea în jurul mesei, iar în faţa fiecăruia, pe masă, să fie câte un brad mic, alături de cadourile cuvenite.  Bradul, gata ornat, este încărcat cu mere roşii, nuci poleite, dulciuri, figurine, jucării, conuri aurite, globuri din sticlă argintată, beteală, panglici colorate, ghirlande.

            Bucuria colectivă se manifestă atunci când bradul de Crăciun este instalat într-un loc public, unde este admirat de toţi vizitatorii.

RECENZIE

IZABELA NEDELCU

101 greşeli gramaticale

Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, 190 p.

                               

            Cartea Izabelei Nedelcu a fost scrisă, aşa cum însăşi autoarea mărturiseşte, la propunerea academicianului Marius Sala, coordonatorul colecţiei „Viaţa cuvintelor” a Editurii Humanitas şi se adresează, mai ales, vorbitorului preocupat de corectitudinea exprimării şi mai puţin specialistului în lingvistică. De aceea, limbajul utilizat este unul accesibil, fiind evitată terminologia de strictă specialitate.

            Apariţia unei astfel de lucrări se justifică prin prisma faptului că, în ultima vreme, tot mai mulţi utilizatori ai limbii române pun accent doar pe conţinutul mesajului, nu şi pe forma acestuia,  neglijând astfel cerinţele exprimării corecte. Mass-media furnizează constant greşeli supărătoare, iar acestea se răspândesc foarte repede, deoarece mulţi vorbitori învaţă să se exprime de la televizor sau de la radio – o soluţie deloc sigură.

            Izabela Nedelcu analizează, în lucrarea sa, peste o sută de exemple de greşeli privind pronunţarea, grafia, punctuaţia, morfologia şi sintaxa, această selecţie tinând cont atât de frecvenţa, cât şi de gravitatea lor, de tendinţele care se manifestă în limbă, de tipul de emiţători la care apare greşeala. Exemplele din enunţurile-titlu sunt preluate nu doar din mass-media, ci şi de pe internet.

            Demersul autoarei este binevenit, deoarece pentru a evita ca o greşeală să se repete, este necesar ca vorbitorii să înţeleagă de ce se produce încălcarea normei. Sunt identificate astfel cauzele frecvente, precum: neglijarea caracteristicilor morfologice şi sintactice ale cuvintelor, influenţa masivă a limbilor străine, în special a englezei, hipercorectitudinea, confuzia paronimică etc. Lucrarea de faţă cuprinde şase capitole, fiecare tratând un anumit nivel al limbii. 

              Primul capitol, intitulat „Norma şi uzul limbii” se referă la raportul dintre normă şi abatere, dinamica limbii şi dinamica normei, cauzele producerii greşelilor, dar face şi distincţii necesare pentru evaluarea unei exprimări în raport cu norma. Se precizează că, „pentru a eticheta drept greşeală o anumită exprimare, ca şi pentru a aprecia gravitatea ei, trebuie să se ţină seama de o serie de aspecte relevante, cum ar fi: caracterul intenţionat sau involuntar, mediul în care are loc comunicarea, faptul că o comunicare e scrisă sau orală, particularităţile populare şi regionale.”(p.23)

            Al doilea capitol se opreşte asupra greşelilor de pronunţare, autoarea amintind faptul că normele ortoepice au la bază criterii diverse: vechimea cuvintelor în limbă, statutul de cuvinte împrumutate, tradiţia, contextul fonetic. De exemplu, norma ortoepică respinge rostirea [ie] a lui e de la începutul unor cuvinte neologice: [ieuro], [iepocă], [ieducaţie], [poiezie] etc. Rostirea diftongului [ie] este acceptată doar în cazul unor cuvinte din fondul vechi, prin tradiţie: eu [ieu], el [iel], eşti [ieşti], este [ieste] etc.

            Un alt aspect interesant urmărit în acest capitol îl reprezintă pronunţarea unor cuvinte străine, caz în care vorbitorii trebuie să ţină seama de normele ortoepice ale limbii din care au fost preluate respectivele cuvinte: spray [sprei], bodyguarzi [bodigarzi]/ [badigarzi], Champs-Élysées [şãzelize] etc.

            Capitolul al treilea este rezervat greşelilor de scriere, care sunt din ce în ce mai frecvente şi trădează lipsa de cultură elementară în materie de gramatică, spune Izabela Nedelcu, numindu-le greşeli „dezonorante”. Acestea ar putea fi evitate prin consultarea unor lucrări normative, comunicarea scrisă oferind posibilitatea de a reflecta asupra construcţiilor utilizate. Autoarea susţine, în mod întemeiat: „Dacă înţelegem de ce s-a produs o anumită greşeală, ea nu mai are şanse să apară.” (p 36).

            O atenţie deosebită este acordată scrierii corecte cu unul, doi sau trei i la finala cuvântului. Se constată că de cele mai multe ori pronunţia poate cauza unele greşeli de scriere: membri, intri, umpli, albaştri, cuscri, monştri etc. Alte aspecte analizate în acest capitol sunt scrierea cu î sau cu â, scrierea cu sau fără cratimă (de exemplu: „lua-ţi o pauză!”, „ştiu că sunte-ţi ocupată”, forme explicabile prin faptul că se confundă desinenţa –ţi, care indică persoana a doua plural, cu forma neaccentuată a pronumelui de persoana a doua singular, la cazul acuzativ).

            În capitolul al patrulea Izabela Nedelcu evidenţiază importanţa punctuaţiei pentru înţelegerea corectă a unui mesaj scris. Semnele de punctuaţie marchează nu doar pauzele din vorbire şi intonaţia, ci şi raporturile care se stabilesc între diferitele unităţi sintactice. De exemplu, îm funcţie de prezenţa sau absenţa virgulei, enunţurile „Ştiu că sunt deştept” şi „Ştiu, că sunt deştept” sunt interpretate diferit: primul conţine o completivă direct, iar celălalt o circumstanţială cauzală explicativă. Cele mai multe exemple din această parte a cărţii se referă la utilizarea corectă a virgulei, semn de punctuaţie cu multiple roluri. O altă sursă a greşelilor de punctuaţie o constituie nemarcarea exclamaţiei sau a interogaţiei.

            Următorul capitol, de altfel şi cel mai amplu, este destinat greşelilor de morfologie, autoarea lucrării separând greşelile selectate după clasele lexico-gramaticale. În cazul substantivului, sunt analizate greşelile ce ţin de exprimarea numărului – desinenţele de plural (chitare, nu chitări, hoteluri, nu hotele), exprimarea sintetică a genitiv-dativului (grădinii, nu grădinei, săptămânii, nu săptămânei etc.), exprimarea redundantă a genitivului („în casele a multor români”, în loc de „în casele multor români”, „părerea a multor pacienţi”, în loc de „părerea multor pacienţi” etc.), confundarea dativului cu genitivul (prepoziţiile datorită, mulţumită, graţie şi adverbele conform, contrar, aidoma se construiesc cu dativul şi nu necesită prezenţa lui al sau a lui a înaintea celui de al doilea termen al coordonării: „conform proiectului şi caietului de sarcini”, „mulţumită familiei şi educaţiei”), exprimarea vocativului (formele articulate de nominativ, de tipul băiatul, băieţii, fata, fetele, pronunţate cu intonaţia specific vocativului sunt nerecomandabile: „Bună, fetele!”).

            În continuare sunt indicate greşelile care se produc din cauza folosirii unor desinenţe neadecvate la pluralul câtorva adjective („dragele mele” în loc de „dragile mele”, „ultimile partide” în loc de „ultimele partide”, „calităţi intrinseci” în loc de „calităţi intrinsece”).

            În ceea ce priveşte verbul, dat fiind că morfologia lui este complexă, greşelile care apar sunt foarte numeroase şi au fost împărţite în studiul de faţă în patru grupuri mari: exprimarea categoriilor de mod, timp, persoană, număr; trecerea verbelor dintr-o conjugare în alta; utilizarea mărcii de reflexiv; comportamentul verbelor impersonale. Titlurile din această secţiune au în vedere indicativul prezent şi conjunctivul prezent („să copiez”, nu „să copii”, „se succedă”, nu „se succed”, „să aibă”, nu „să aibe” sau „să aivă” etc.); mai-mult-ca-perfectul („primiserăm”, nu „primisem”, „spuseseşi”, nu „spusesei”, „luaseşi”, nu „luasei”); imperfectul („voiam”, nu „vroiam”); viitorul („o să crească”, nu „or să crească”); conjunctivul perfect („sper să fii greşit”, în loc de „sper să fi greşit”); imperativul („nu fă”, în loc de „nu face”, „fi sincer”, în loc de „fii sincer”). O altă categorie de greşeli o reprezintă trecerea verbelor de la conjugarea a doua la conjugarea a treia şi invers („poate apare”, în loc de „poate apărea”, „să îi bătem”, în loc de „să îi batem”); utilizarea incorectă a mărcii reflexive („a se râde”, „a se merita”, „a se exista”). În cazul verbelor impersonale apar greşeli generate de fenomenul de hipercorectitudine („ce-s cu pozele astea?”, în loc de „ce-i cu pozele astea?”, „ei trebuiesc înlăturaţi”, în loc de „ei trebuie înlăturaţi”).

            Următoarea parte de vorbire analizată este adverbul, confundat de multe ori cu adjectivul (maximum vs maxim, minimum vs minim); încălcarea restricţiei de utilizare duce la exprimări neacceptate („am mâncat decât migdale”, în loc de „nu am mâncat decât migdale”).

            Utilizarea greşită a prepoziţiilor are mai multe cauze: faptul că au sens relaţional, nu noţional, neglijarea rolului lor sintactico-semantic, influenţa limbii engleze, hipercorectitudinea etc.  Exemple: „Rămâneţi pe telefon!”,în loc de „Rămâneţi la telefon!”,  „Ca şi coleg al său”, în loc de „În calitate de coleg al său”, „Îţi place bluza după ea.”, în loc de „Îţi place bluza de pe ea.” Ca şi prepoziţia, conjuncţia are rolul de a stabili legătura dintre diversele componente ale enunţului. Erorile apar din cauza înlocuirii unei conjuncţii cu alta („Am vrut ca să fim obiectivi”, în loc de „Am vrut să fim obiectivi”), din cea a folosirii inadecvate a corelativelor sau chiar a omiterii conjuncţiei.

            În ultimul capitol sunt abordate greşelile de sintaxă: dezacordul, topica unor cuvinte şi anacolutul. O greşeală gramaticală foarte gravă o reprezintă dezacordul dintre subiect şi predicat. Pentru evitarea dezacordului trebuie să analizăm raporturile logico-sintactice dintre termeni, tipul de subiect, dar şi tipul de verb ce îndeplineşte funcţia de predicat: „Mi s-a făcut vrăji”, „La noi, la ţară, patru sute de lei este o avere.” Multe greşeli se produc şi la nivelul acordului adjectivelor (de exemplu, „potrivit analizei facută”, în loc de „potrivit analizei făcute”, „ziua prietenei mele cea mai bună”, în loc de „ziua prieenei mele celei mai bune”). Alte tipuri de greşeli prezentate în această parte a lucrării: „acordul” adverbelor, acordul numeralelor, greşelile de topică şi anacolutul (exemple: „Ioana, de când am aflat că minte, nu o mai ascult cu atenţie”, corect: „Pe Ioana, de când am aflat că minte, nu o mai ascult cu atenţie.”).

            Bine structurată şi redactată într-un limbaj acesibil, cartea Izabelei Nedelcu face o trecere în revistă a celor mai importante greşeli gramaticale, produse nu doar din neglijenţă, ci şi din cunoaşterea insuficientă a normelor limbii române. Consider că lectura ei este deosebit de utilă tuturor celor care îşi doresc să se exprime corect, pentru că oferă nu doar explicaţii pentru apariţia greşelilor, ci, mai ales, soluţii pentru evitarea lor.

            Orice vorbitor al limbii române trebuie să înţeleagă că modul în care se exprimă îi trădează felul în care gândeşte şi nivelul de cultură!

prof. Gabriela Bădoiu

Istoria zilei de 1 aprilie

 

După unii autori, istoria păcălelilor ar începe în primii ani ai secolului XVII, când anumiţi astrologi „prevedeau” într-un „Almanah de previziuni” decesul unor personalităţi politice… antipatice. Francezii sunt, însă, fermi că istoria păcălelilor începe la ei acasă. Ea „s-a născut” în Franţa în 1564, sub domnia regelui Carol al IX-lea, care ordonase ca prima zi a anului să fie la 1 ianuarie, în loc de 1 aprilie, cum fusese până atunci. La 1 aprilie următor mulţi cetăţeni s-au prefăcut că nu ştiu nimic de această schimbare şi au continuat a trimite felicitări si cadouri fără valoare, în glumă, dar şi… peşti de zahăr. De aici, această glumă-păcăleală a fost botezată de francezi „poisson d’avril”.
Englezii au început „Ziua Păcălelilor” - „April Fools Day” prin secolul al XVII-lea. Prima atestare scrisă a facut-o John Aubrey în 1686. Victima unei glume de 1 aprilie poartă, în Anglia, numele de „cuc” sau „prost”.
De-a lungul timpului s-au făcut păcăleli, mai mult sau mai puţin celebre, în toate colţurile lumii. Voltaire spunea: „Farsele au succes doar la cei slabi de înger”. Tradiţia spune că păcălelile, ca să aibă succes deplin, trebuie făcute până la ora 12 fix. După aceasta vor aduce ghinion păcăliciului. Se mai spune că „dacă o fată frumoasă reuşeşte să te păcălească, atunci trebuie să o iei de nevastă, sau măcar să fii prietenul ei!” Nu e bine să te căsătoreşti de 1 aprilie. De ce? Bărbatul va fi toată viaţa sub papucul nevestei… în schimb, copiii născuţi la 1 aprilie au noroc în viaţă.
Iată şi câteva din glumele celebre de 1 aprilie: „Se povesteşte, de pildă, că Filip de Burgundia a chemat, la 31 martie 1566, pe bufonul său, promiţându-i că-i va umple căciula cu monede de aur dacă născoceşte o bună păcăleală de 1 aprilie. Dacă gluma nu va fi bună, va plăti cu capul şi va fi executat în public. Regele s-a înţeles cu câţiva curteni care în seara acelei zile au făcut un chef cu bufonul, până când acesta a căzut jos de pe scaun, prefăcându-se beat turtă. A doua zi, de 1 Aprilie, a fost trezit brusc din somn şi un trimis al regelui i-a spus că a dormit toată ziua de 1 aprilie, aşa încât îşi va ispăşi acum neglijenţa cu moartea. Bufonul a fost dus tremurând în faţa călăului si pus cu capul pe butuc. El s-a pomenit cu o lovitură zdravănă în ceafă. Lovitura fusese dată doar cu un cârnat. Bufonul s-a prăbuşit la pământ, fără să mai dea semn de viaţă. Crezând că murise de frică, regelui i-a părut rău, căindu-se. Dar «mortul» s-a sculat, s-a dus zâmbind la rege şi i-a întins căciula. Îi reuşise păcăleala!”.
În secolul al XVII-lea, G. Bautru, consilier, s-a supărat tare pe ducele d’Epermon. Nu şi-a găsit liniştea până nu i-a făcut acestuia o farsă. A publicat volumul „Măreţele fapte ale ducelui d’Epermon” la 1 aprilie. Toate filele cărţii… erau goale. La 1844, celebrul Edgar Alain Poe scria în „The New York Sun” că un balon a traversat Atlanticul în 75 de zile şi urma să aterizeze la New York. Ca să fie convingător, ataşă şi un desen… Poe reuşeşte astfel să mărească tirajul de peste 10 ori.
Ceva mai târziu, în plin război civil american, la 1864, un tânăr jurnalist, Joseph Howard, publică o „Proclamaţie” din partea preşedintelui Abraham Lincoln, conform căreia războiul civil se prelungeşte şi mai este nevoie de 400.000 de voluntari nordişti! Falsa „Proclamaţie” face ca preţul aurului să crească, la fel ca şi furia preşedintelui, care îl arestează pe făptaş. După trei luni acesta va fi eliberat. În acest interval de timp Lincoln chemase ca voluntari… 500.000 de oameni! O revistă americană publică, în 1998, un articol de 1 aprilie anunţând că statul Alabama intenţionează să schimbe valoarea numărului Pi în 3.0, care „este conform cu Biblia”. Rezultatul: proteste din întreaga lume....

Moment aniversar - 80 de ani de la naşterea poetului Nichita Stănescu

Viaţa mea se iluminează             

Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.

Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin,
corabiile sufletului meu marin.

Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.

Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Postmodernismul

Postmodernismul este un curent în curs de cristalizare şi teoretizare, putând fi definit drept mişcare culturală din a doua jumătate a secolului al XX-lea, până în prezent, ce aparţine de modernism, deosebindu-se prin aceea că înglobează experienţa estetică anterioară, o recuperează original, ironic şi ludic, parodic şi absurd.
Termenul postmodernism a fost utilizat începând cu deceniul al patrulea al secolului al XX-lea şi reprezentanţii acestui curent se raportează la Cenaclul de luni, înfiinţat la Bucureşti, acolo unde se reunesc scriitorii generaţiei ’80, care au complexul că „totul a fost deja scris”.
Ca şi specific al acestui curent, remarcăm că se propune o nouă relaţie a artistului cu lumea, ancorată în cotidian, în existenţa banală, deschisă spre real, dar şi spre imaginar. Eclectismul, obiectivitatea, intertextualitatea, amestecul de genuri şi specii literare, de coduri, biografismul (autorul apare în opera literară), sunt tot atâtea trăsături ale postmodernismului. În plus, limbajul poeziei este curent, cotidian, prozaic, registrul este neologic (s.m.s., mass-media, P.C.), eludându-se semnele de punctuaţie şi de ortografie, de fapt, normele gramaticale. Citadinismul, proza scurtă, tendinţa către S.F., către groază, către povestirea în versuri sunt alte caracteristici ale literaturii postmoderne.
Reprezentanţi de seamă în literatura română sunt: Alexandru Muşina (primul scriitor care a utilizat termenul de postmodernism), Simona Popescu, Matei Vişniec, Ioan Groşan şi Mircea Cărtărescu (foto), iar în literatura universală mai cunoscuţi sunt: Gabriel Garcia Marquez, John Fowles, Mario Vargas Llosa.

Volumul Totul, scris de Mircea Cărtărescu, volum din care face parte poezia Poema chiuvetei, îşi propune recuperarea prin parodie a liricii de dragoste ce aparţine literaturii romantice, cu deosebirea că iubirea se manifestă nu între fiinţe, ci între obiecte cărora li se atribuie însuşiri şi idealuri omeneşti.
Poema, care are ca temă iubirea dintre două entităţi, dacă le putem spune aşa unei stele şi unei chiuvete, se caracterizează prin stilul parodic şi trimite la ideea din textul eminescian sau barbian: incompatibilitatea celor două personaje care aparţin unor lumi diferite.
Aşadar, intertextualitatea, ironia şi tonul ludic sunt alte trăsături ale postmodernismului pe care le regăsim în text.

Din punctul de vedere al formei sale, se observă că textul seamănă cu o poveste în versuri care se derulează prea repede şi devine absurdă, greu de crezut. Nu există majuscule, se eludează ortografia şi semnele de punctuaţie sunt utilizate ocazional. În concluzie, nonconformismul e uşor de observat în ceea ce priveşte respectarea normelor gramaticale
Din punctul de vedere al conţinutului, evenimentele sunt plasate în cotidian, în mediul citadin şi par banale, dar sunt mai degrabă absurde, ireale.
Personajele sunt obiecte personificate: chiuveta, steaua galbenă, muşamaua, borcanul de muştar, tacâmurile, strecurătoarea de supă, gaura din perdea, dacia crem.
În privinţa structurii, putem observa că textul e compus din două secvenţe. În prima ni se relatează la persoana I cum chiuveta s-a îndrăgostit de o stea galbenă şi apoi s-a confesat muşamalei, borcanului de muştar, tacâmurilor ude şi, în cele din urmă, chiar steluţei.
Confesiunea către stea este prezentată tot la persoana I, printr-un monolog lipsit de lirism şi extrem de realist, cu o recuzită tipic postmodernistă: moara dâmboviţa, fabrica de pâine, centrale electrice, paratrăznete. Spre deosebire de luceafărul din poezia eminesciană, steaua, aici, este mică şi galbenă, şi nu răspunde invocaţiei: „dar vai steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări”. Incompatibilitatea este evidentă prin imposibilitatea comunicării între cele două personaje. Motivul tăcerii stelei este că ea iubea o strecurătoare, adică fiecare e liber să aleagă, şi singurul lucru care îi rămâne de făcut chiuvetei este să accepte această alegere, această libertate.
Chiuveta se consolează, cu o muşama, după ce meditează asupra sensului existenţei, asemeni Cătălinei din Luceafărul, muşama care se afla mult mai aproape de chiuvetă decât steaua galbenă.
Prozaicul este evident în limbaj: „căzu în dragoste”, „sifonul meu a bolborosit tot felul de cântece”, „regatul de linoleum”, iar ironia „dar vai!” „nichelul meu te doreşte” devine constantă, ca şi absurdul, „fiindcă iubea o strecurătoare de supă”. Lipsesc magia, expresivitatea, textul pare chiar brutal, apoetic.
Nu se ştie, însă, cum s-a finalizat cea de-a doua propunere a chiuvetei, ambiguitatea persistând în finalul poeziei, ca şi îndoiala, ezitarea cititorului în faţa unei asemenea istorii.
Secvenţa a doua, formată din ultimele cinci versuri, scrise la persoana I, reprezintă un fel de concluzie, de morală a unui personaj-narator care, ca într-o povestire în ramă intervine, aici însă pentru a puncta asemănarea dintre deziluzia pe care a trăit-o chiuveta şi propria sa dezamăgire. Personajul-narator, care este o gaură în perdea, mărturiseşte că şi pasiunea sa pentru o dacie crem a rămas în stadiul de fantezie, datorită incompatibilităţii: „şi eu, care v-am spus povestea, am iubit o superbă dacie crem”. Tonul sec, scurt completează nota absurdă şi tenta ironică a textului, trimiţând cititorul la menestrelul din balada lui Ion Barbu, care aduce istoria pe alte coordonate temporale şi spaţiale. De data aceasta, însă, naratorul apare în finalul textului, nu în incipit, şi face trecerea dintre planul naraţiunii şi cel real, dintre trecut şi prezent, şi nu invers, cum se întâmplă la Ion Barbu: „cândva”, „tot ce-a fost mi se pare un vis”.

Oferata educaţională

OFERTA EDUCAŢIONALĂ PENTRU ANUL ŞCOLAR 2011 – 2012 GRUPULUI ŞCOLAR ,,IORDACHE GOLESCU” GĂEŞTI

Clasa a IX – a



1. Domeniul ,,Producţie media”:
- 1 clasă – Tehnician procesare text/imagine


2. Domeniul ,,Electronică şi automatizări”:
- 1 clasă – Tehnician operator în tehnică de calcul;
- 1 clasă – Tehnician în telecomunicaţii;
- 1 clasă – Tehnician în automatizări;


3. Domeniul ,,Mecanică”:
- 1 clasă – Tehnician proiectant CAD;
- 2 clase – Tehnician mecatronist;

4. Domeniul ,,Electric”:
- 1 clasă – Tehnician în instalaţii electrice.